M-am apucat si eu sa scriu o poveste in universul Trinity Blood mai mult deoarece doream sa arat existenta Bisericii Ortodoxe in Imperiu :D Daca are cineva chef sa citeasca, postez si continuarea, dar nu am avut timp decat sa redactez primele 3 pagini ale fic-ului pana acum. Sper sa va placa:

Motto:
"Diavolul nu va putea niciodata prinde forma fizica, el ne mangaie si ne saruta sufletele soptindu-ne la ureche sa nu facem cele ale Cuvantului"

Si vampirii ajung in ceruri?


-Nu crezi in Dumnezeu, deci? - intreba parintele, afisand un zambet blajin.

-Nu! Prea Cuvioase...- am vorbit calm, raspunzandu-i cu un zambet smechersc.

-In Diavol vei crede sigur dupa cateva luni in mica noastra militie.

-Vampirii nu sunt fiinte atat de infricosatoare. Ii vanez de ceva vreme. Doar de aceea ma angajati, ca stiu sa omor ca Dracu’.

-Inseamna ca nu prea sti sa omori, odata ce tu omori ca o fiinta ce nu exista, din punctul tau de vedere... - se auzi vocea imbatranita a celui care tocmai intrase in improvizatul biroul de angajari. O fiinta cu barba lunga si alba, dar cu statura puternica, in ciuda varstei aparente, isi plimba fiinta pe langa scaunul pe care stateam. Parintele ce ma intervieva sari in sus si saluta.

-Sarut mana Prea Sfintite Parinte!

-Stati jos Parinte Eutihie, am vrut sa vad cum merge treaba cu mercenarii, dar vad ca numai de caini avem parte.

-Vremurile sunt cainoase - am replicat, nu prea ofensat de cuvintele arhiereului. Adevar avea, caci starea in care ma gaseam, aceasta care ma obligase sa bat la portile Bisericii pentru munca, era una deplorabila, dar in care ma gaseam datorita mie si in care ma suportam cu destul de multa nepasare - dar nici Biserica nu ajuta...

-Ba cum sa nu? - replica promt arhiereul ce-si intoarse privirea spre mine, aruncandu-mi un zambet miselesc - doar iti da de munca. Pe asta sa-l bagi sub comanda lui Ulfila - vorbi arhiereul catre parinte - ii va arata batranul nostru horepiscop ce-i ala Iadul, si poate atunci va crede.

-Un Parinte care arata Iadul - am constat ironic.

-Mantuirea se dobandeste cu imaginea Iadului in fata, la fel si solda.

Ultima replica a arhiereului m-a facut sa-l apreciez pentru sangele rece dar sa-l urasc pentru istetimea in exces. Ii stiam pe popi ceva mai prosti si ceva mai blanzi dar probabil noile restrictii ale nobilimii locale vampiresti ii pusese in garda si-i facuse ceva mai... abili, sau cel putin asa pareau.

-Acestea sunt actele de inrolare... - parintele care ma intervievase imi intinse cateva pagini peste care mi-am aruncat privirea indiferent. Nu prea aveau ce sa-mi ia asa ca puteam sa semnez orice, dar trebuia sa par macar vag interesat de propria existenta, pentru a nu fi tratat chiar ca un caine, desi nu ma asteptam la alt tratament din partea Bisericii - Solda o vei primi jumatate la finele fiecarei lui iar jumatate la iesirea din corpul militienesc, iar daca vei muri ca martir, solda pastrata in contul tau va fi donata unei manastiri, la alegere.

-La una de vampiri... - i-am replicat taios - sau la manasitrea aia de maicute bune din partea de jos a orasului.

-Acum faci pe lighioana fara rost - replica arhiereul privindu-ma cu mila, mila pe care nu o vroiam - Stim totul despre tine, Parinte Likonokus. Nu vezi cat de jos ai ajuns? Sa vii din nou printre noi, ca un simplu mercenar, dupa ce ai blestemat Biserica pe toate strazile Axiopolisului?

M-am ridicat in picioare, mania cuprinzandu-mi madularele, amintirile napadindu-mi simturile. Arhiereul asta destept si cu pieptu-n fata habar n-avea despre ce vorbea. Un fariseu printre multi altii, doar ca avand o statura impozanta si minte ceva mai ascutita.

-Habar n-aveti ce-i ala Iadul si ce-s aia vampirii! Am ajuns la voi pentru ca alternativele erau si mai josnice. Nu ma face sa-mi regret alegerea... - ma reusit sa vorbesc innecandu-mi pornirile manioase. Care erau alternativele? Sincer, in acele momente regretam ca nu fugisem in Marea Catolica. Acolo existau factiuni ce urau vampirii mai mult ca pe... ereticii ortodocsi, sau cel putin asa auzisem. Cat despre angajarea la vreun nobil vampir... inadmisibil. M-ar fi primit cu implanturile mele din Tehnologia Pierduta dar nu as fi acceptat niciodata sa lupt pentru ei, nici chiar doar pentru a-i apara.

-Scuteste-ma, si eu am omorat vampiri, si eu am vazut asezari distruse si sute de oameni macelariti fara rost. Tu esti un las care crede ca se poate ascunde de propria frica, devenind altceva, ceva ce nu este. Nu vezi ca radacinile te trag inapoi? Inapoi aici, printre noi?

-Sa va ia Dracului pe toti, eu doar vreau banii. - am tipat manios lovind cu palma-n masa.

-Tu nu crezi in Draci si tu nu vrei bani, vrei doar sange! Mi-e mila de tine, esti mai jos decat cel mai netrebnic dintre vampiri... nu ucizi de foame ci de ura si de placere. Te-as fi scuipat in fata si te-as fi aruncat in strada... as fi lasat cainii sa-ti linga ranile, daca nu as sti ca avem nevoie de orice fiinta. Poate Parintele Ulfila va invia omul din tine, poate... - mania ce se aprinsese in ochii arhiereului m-a facut sa ma mai linistesc. Era clar ca nu eram singurul cu probleme psihice de pe acolo create de vreun trecut tumultos.

Am iesit in strada ce ducea spre centrul Tomisului. Soarele stralucea puternic dar mirosul straniu, emanat de scutul vampirilor era parca mai deranjant ca oricand. Aveam jumatate din primii bani de la Biserica si-mi permiteam o masa buna si o betie de-o noapte si probabil o curva, mai ales ca a doua zi urma sa intru sub comanda unui horepiscop iar astia devin, odata cu experienta pe care o capata in “propovaduirile” lor, foarte, foarte directi si drastici. Era probabil vreun dulap de om, de doi pe doi cu umeri lati si maini puternice ce ti-ar putea zdrobi capul in palma; cu vocea groasa si puternica cu care este in stare sa te injure jumatate de ora dupa ce ti-ai dat ultima suflare in balta propriului sange datorita vreunei greseli prostesti sau sa cante Heruvicul la Liturghie astfel incat toti credinciosii sa se simta ridicat in al noulea cer. Pe scurt, o fiinta enervanta si antipatica, care avea mereu dreptate si care iti dadea ordine fara a te lasa sa comentezi.... categoric ajunsesem jos. Una era cand vanam vampiri rebeli ce macelarisera vreun sat impreuna cu unul din astia si alta era sa fiu sub comanda unui. Ajunsesem foarte jos.

M-am indreptat spre port caci acolo gaseai barurile cu bautura cea mai botezata si cea mai ieftina dar si cei mai multi oameni, marea lor majoritate naruiti mai mult psihic decat social de stapanirea vampireasca ce dura deja de ceva generatii terrane. Ma astepta o noapte de ameteala si uitare in valurile vreunei bauturi alcoolice tari si apoi probabil in bratele vreunei curve ieftine, a carui ultim client m-as fi trezit a fi eu. Din pacate sau din fericire nu a fost sa fie asa.

Am dat cu ochii de mare, de marea pe care-o descoperisem si de care ma indragostisem nu cu mult timp in urma, si m-am pierdut in stralucirea ei si in sentimentul de falsa libertate pe care ti-l inspira. “Orice are o margine”, am auzit o soapta din trecutul meu, iar apoi am vazut ranjetul batjocoritor si fioros al unui vampir, apoi sange, bucati de oameni, distractie si moarte. Durerea a inceput sa-mi sfasie creierul facandu-ma sa ingenunchez in nisipul moale si inca cald. Peste mare se lasase intunericul iar in lumina lunii albastrul aparent infinit imi zambea, incercand sa ma linisteasca.

Inca nu intelegeam nanobotii din mine pe deplin, inca nu-i intelegeam desi ii “primisem” cu o buna bucata de vreme in urma. Ma salvasera de nenumarate ori si fara ei nu as fi putut vreodata ajunge merecenarul ce eram acum dar de fiecare data cand imi aminteam de perioada de dinainte de simbioza dintre mine si ei, incepeau sa se incarce si sa-mi provoace durere. Sa fi fost un mod de auto aparare? Dracu stia, probabil nu intelegeau ca eu n-am probleme cu ei, ba mai mult ii stimez pentru ca sunt cu mine, si nu ma simteam singur, desi eram constient de faptul ca nu erau decat niste mecanisme foarte mici ale Tehnologiei Pierdute, pe care vampirii ii asezasera in mine ca intr-un cobai.

M-am trezit a doua zi dimineata plin de nisipul ce mi se lipise de maini si fata strecurandu-mi-se in decursul noptii prin haine, mangaindu-mi acum cu asprimea caracteristica mai toata pielea. Mi-am dat jos hainele si am intrat in valurile mari spalandu-ma si inviorandu-mi trupul adormit intr-un loc nu foarte confortabil iar apoi mi-am scuturat imbracamintea nu prea aratoasa, dar folositoare in lipsa unei alteia.

M-am indreptat apoi spre Poarta de Vest a orasului, acolo unde urma sa ma intalnesc cu Ulfila, horepiscopul si viitorul meu comandant. Paseam grabit pe strazile pavate in stilul bizantin clasic ale Tomisului cu o ciudata stare de anxietate, ca si cum deschideam un nou capitol din viata mea. Am incercat sa elimin acel sentiment straniu, care-mi provoca furnicaturi scolaresti pe sirea spinarii, deoarece era penibil si incepea sa ma faca nervos pe propria fiinta dar am ajuns la locul stabilit pentru intalnire inainte sa pot macar intelege cu exactitate cum de simteam asa ceva, eu, un mercenar lovit de prea multe ori de Dumnezeul nemilos.

Poarta de Vest te purta dincolo de scutul orasului spre taramurile Imperiale Romanesti. Era una dintre cele mai cochete si nobile dintre vamile ce duceau in oras. Garzile de la Securitatea Vamala erau imbracate in armuri stralucitoare iar pe aici treceau doar nobilimea vampireasca si negustorii cei mai fini ai Imperiului. Era mijlocul zilei si forfotea de lume, mai toti negustori de mirodenii si arta asteptand caravanele terrane venite din Marea Catolica, pentru a incerca sa negocieze inca de la intrare preturi cat mai bune, oferind uneori, pentru unele reduceri, influenta necesara in randul vamesilor pentru a putea facilita trece prin unor obiecte... mai putin legale.

Nu stiam cum arata horepiscopul meu, dar mai mult ca sigur ca erau unul din multii horepiscopi. Am asteptat vreo zece minute si ma pregateam sa plec spre Birourile Bisericii pentru a intreba daca nu cumva arhiereul meu murise prin vreo misiune, cand un tip subtire, un vampir ce se pregatea de iesirea dincolo de scut probabil pentru vanatoare, odata ce purta un costum anti-ultraviolete de lupta, ma batu pe umar.

-Likonokus? - m-a intrebat vampirul cu o vocea subtire, a unei fiinte tinere.

M-am dat un pas in spate privind mirat spre vampirul ce-mi cunostea numele. Nu existau multi vampiri care sa-mi cunoasca numele pe lume, iar cei mai multi care mi-l cunosteau erau fie morti fie fiinte josnice cu care ma luasem la bataie prin vreun bar, oricum nici unul nu face parte din inalata clasa sociala a vampirilor, asa cum parea ca face parte acesta. Lucru care m-a uimit si mai tare a fost faptul ca pe pieptiera armurii era asezata o cruce de aur ce stralucea puternic in lumina soarelui.

-Da... - am indrugat dupa o secunda...



P.S. promit ca la sfarsitul povestirii vor aprea si NOTES din I.B.O.R. dar acum mi-a fost lene sa deschid cartea si sa copiez de pe acolo datele importante. :D