Outline · [ Standard ] · Linear+ Memoria Intunericului - Updated!, Dark Drama/Romance - Jaden/Alexis

[Gabi_Firestorm]

Initial, cand am vazut serialul pe A+ nu am fost prea impresionata de Yu-Gi-Oh GX. Dar apoi am putut vedea varianta originala, japoneza, ne-masacrata de cei de la 4KIDS si serialul a inceput sa imi placa foarte mut, mai ales dupa ce am vazut Sezonul 3 - care, dupa parerea mea, este la fel de bun ca seria originala.

Am scris povestea asta ca o continuare a celor petrecute in Sezonul 3, caci acela se cam termina in coada de peste. Nu e nevoie sa il fi vazut, fiindca o sa explic totul pe masura ce povestea avanseaza.

Gen: Dark Drama/Romance and some Angst.

Pairing: Jaden Yuki/Alexis Rhodes

Rating: PG-13, cu unele capitole intrand in categoria R.

Personaje: Jaden Yuki/Regele Suprem Haou, Alexis Rhodes, Syrus Truesdale, Bastion Misawa, Zane Truesdale etc.

Rezumat: Dupa intoarcerea sufletului sau din inima Intunericului, Jaden Yuki trebuie sa lupte pentru a intelege cine este cu adevarat si pentru a accepta ororile pe care le-a comis. Totusi, Intunericul nu se lasa invins atat de usor, iar cine a cazut o data o mai poate face foarte usor si a doua oara.



(IMG:http://img248.imageshack.us/img248/1248/eviljadencollagebt0.th.png)




Memoria Intunericului



Prolog – Intre Viata si Moarte




Si tu ma vei gasi in amintiri amare
Cu ochii arzand ca jarul
Intunericul inlantuindu-ma atat de tare
Pana ce Soarele va rasari.




Singurul lucru de care mai era cu adevarat constient era durerea, agonia care fulgera prin trupul sau, radiind din centrul pieptului si raspandindu-se inspre cap, brate si picioare. Agonia fierbinte ca flacara unui soare tanar devenise intreaga sa lume, singurul univers care mai conta pentru el. In afara de durere nu mai exista absolut nimic. Nu mai erau stele, nori, tipete de groaza, zambete extaziate. Nu mai erau spirite sau carti de joc.

Nu mai exista nici macar Lumina sau Intunericul, lucru pentru care ar fi fost etern recunoscator, daca ar mai fi putut gandi coerent.

Plutea de unul singur intr-o mare aproape infinita de cenusiu, in timp ce trupul ii era scuturat violent de spasme. Nu mai simtea soarele pe fata sau vantul prin par, iar simpla amintire a acestor senzatii nu facu altceva decat sa inaspreasca durerea lichida care ii curgea prin vene, raspandita de bataile lipsite de ritm ale inimii sale.

O senzatie oribila il cuprinse, ca si cum o sulita de gheata i-ar fi fost infipta in centrul pieptului, facandu-l sa se chirceasca intr-o pozitie fetala, o mana presata pe pieptul sau, dintii stransi ca o menghina de otel, pentru a tine in loc tipatul care ameninta sa se elibereze. Putea simti caldura si umezeala pe degetele aflate deasupra inimii si o parte din el care mai putea inca rationa putin isi reaminti ca avea o gaura de toata frumusetea in dreptul inimii.

Un vant rece ca gheata ii biciui trupul ghebosat si, ca printr-un cosmar care nu parea a avea sfarsit, putu auzi o serie de voci infundate. Nu fu in stare a intelege sensul cuvintelor, dar totusi reusi sa priceapa, din tonurile disperate, ca se refereau la el.

Maini puternice il insfacara de la pamant si nu isi putu suprima un geamat atunci cand fu purtat pe sus, in mare viteza. Durerea din pieptul sau se coaliza intr-un nucleu alb de agonie pura, ii venea din ce in ce mai greu a respira, in vreme ce plamanii sai se chinuiau ingrozitor pentru fiecare gura de aer proaspat, iar inima sa parea a infaptui imposibilul cu fiecare bataie reusita.

“Ce naiba . . .?!”

In mod ciudat reusi a intelege aceste cuvinte, atat intelesul lor cat si socul din vocea persoanei care exclamase. Durerea ingozitoare arse din nou prin el atunci cand fu asezat pe o suprafata neteda si mai multe perechi de maini incepura sa il atinga, sa smulga hainele zdrentuite si imbibate de sange pe care le purta. O pereche de palme calde ii prinse ceva pe fata si simti ca nu mai avea nevoie a face atata efort pentru a respira. Aceeasi pereche de maini apasa pe pieptul sau si un urlet aproape reusi sa ii scape printre dintii inclestati.

“Jaden! . . . Ce . . . ce se intampla cu el? Ce naiba este cu tot sangele asta?!”

“Taci si vino-ti in fire, profesore! Numai de o criza de panica nu am eu nevoie acum! Uite-te pe monitorul ala si spune-mi ce cifre apar!”

Nu le putea recunoaste vocile, durerea ii distragea prea tare atentia pentru a se putea concentra suficient, dar totusi simti un val ciudat de afectiune pentru amandoi, inundandu-l din varful crestetului pana in talpi. Nu isi putea aminti cine erau in momentul prezent, dar stia ca ii pasa mult de ei. Aproape zambi cand acceasi pereche de maini aspre dar calde il apucara de umeri si ii aranjara pozitia mai bine.

“Aduceti-mi defibrilatorul!” ordona femeia, ca un raspuns la cifrele pe care i le dictase celalalt.

“Ce...? Ce ai de gand sa faci cu aia?” vocea celuilalt – parea a fi a unui barbat, dupa ton, dar avea si destule inflexiuni inalte, pentru a apartine unei femei – intreba, furia si teama amestecandu-se liber in glasul sau.

“Baiatul asta este in mijlocul unui infarct miocardic” reaspunse ea, pe cel mai taios ton posibil, in vreme ce ii prinse mana cu putere, injectandu-i ceva intr-o vena. “Dupa cum arata, inima ii poate ceda in orice clipa si am nevoie de defibrilator ca sa il resuscitez daca asta se intampla. Acum stai si tu lipit de un perete, nu in picioarele mele!”

Tanarul simti zambetul ciudat de pe fata sa largindu-se la aceste cuvinte. Nu isi putea aminti de ei, dar stia, in mod ciudat, cu cel mai puternic si visceral instinct, ca tinea la amandoi si ca i-ar fi protejat chiar si cu pretul vietii sale.

'I-ai proteja, nu? Oare chiar uiti ca jumatate dintre ei au fost ucisi de mana ta?'

Vocea aceea . . . vocea aceea, mai rece ca mormantul si mai nemiloasa ca zeul mortii se inalta din strafundurile sufletului sau, cauzand un frison sa ii coboare pe sira spinarii. Tonul fusese sec si vag amuzat, de parca nimic nu i-ar fi facut mai multa placere decat sa ii rada in nas si sa il zeflemeasca. Tanarul simti cum toti muschii din corpul sau se contractara involuntar, atunci cand ghemul de durere din pieptul sau incepu sa se transforme intr-un glob incandescent de furie, mai fiebine ca inima-furnal a unui soare.

'Haou . . .' de-abia reusi sa formeze acel gand, care era totusi incarcat de toata furia si ura care ii ardeau cu o valvataie necontrolabila in inima. 'Tu . . . tu sa taci!'

'Imi dai ordine acum, Jaden? Evident uiti ca in halul in care esti nu poti nici macar sa te misti, daramite sa ma ameninti!'

Dintii baiatului se frecara unii de altii, in vreme ce furia neputiincioasa din interiorul sau parea a vrea sa il arda de viu. Nu isi putea aminti cine era acest Haou sau care era legatura dintre ei doi, dar simtea cu fiecare fibra a corpului sau ca il ura de moarte pe celalalt, ca trebuia sa lupte impotriva lui, indiferent de consecinte . . .

. . . si ca nu trebuia sa il lase a mai rani pe careva dintre persoanele pe care el le iubea.

'Ura noastra este cu adevarat de temut' Haou rase in interiorul sau, un ras rece, sec si spart, fara pic de amuzament real. 'Asa, Jaden. Uraste-ma, dispretuieste-ma, inunda-ti inima cu Intunecime, deschide din nou portile mintii tale si lasa-ma sa iti conduc pasii. Uraste-ma in continuare, fiindca urandu-ma pe mine, de fapt de urasti pe tine insuti!'

Trupul tanarului fu scuturat de o noua convulsie si, cu un spasm involuntar de groaza, realiza cat de adevarate erau cuvintele celuilalt. Simtea raceala putreda a Intunecimii care ii curgea liber prin vene, amestecandu-se cu durerea si cu ura, inzdravenindu-se de pe urma celei de a doua. Simtea din nou atingerea inghetata a lui Haou in inima sa, simtea bucuria salbatica a celuilalt, in vreme ce prezenta sa devenea din ce in ce mai puternica si mai clar conturata in interiorul lui Jaden.

“Nu” gemu cu voce tare, efortul necesar pentru a putea rosti cuvintele facandu-l sa isi piarda rasuflarea. “Nu. Nu o sa te las . . . nu iarasi. Nu de data asta.”

Stia ca trebuia sa lupte, fiecare celula vie din corpul sau ii striga sa faca asta. Trase adanc aer in piept, simtind o durere ascutita care ii strapunse inima inca o data. O ignora, concentrandu-se doar asupra furiei din interiorul sau, furie care era chiar esenta lui Haou. Se stradui sa stinga flacarile urii cu un efort supra-omenesc, broboane de transpiratie rece curgandu-i pe fata murdara de sange. Era constient de faptul ca se facea o mare valvataie in jurul sau, ca multi oameni strigau unii la altii, ca o serie de maini il apasau ritmic pe piept, pentru a-i stimula inima, dar nici una dintre aceste detalii nu mai conta pentru el. Toata atentia sa era directionata in interior, catre efortul de a-l impinge pe Haou inapoi in fundul mintii sale, de unde rasarise.

“Inima ii cedeaza! Repede!”

Cuvintele acelea panicate reusira sa patrunda prin ceata de durere, furie si determinare care ii inconjurase mintea si sa il faca sa inteleaga ca sfarsitul era cu adevarat aproape. Totusi, in ciuda faptului ca era confruntat cu propria sa mortalitate, gandul nu il inspaimanta deloc – ba chiar din contra, avea sa fie foarte bucuros sa se poata odihni si sa uite suferinta disperata a ultimelor sale saptamani petrecute printre cei vii.

'Ce naiba faci?!' vocea ingrozita a lui Haou rasuna cu ecouri lugubre din interiorul sau. 'Lupta-te pentru viata, prostule! Daca nu o faci, vom muri amandoi!'

'Exact' Jaden ii raspunse, simtind un mugure de bucurie desfacandu-se in inima sa, o bucurie pe care nu o mai simtise inca din clipa in care Jesse isi daduse propria viata pentru a o salva pe a lui. In mod ciudat, nu era inspaimantat, simtea doar o liniste binefacatoare coborandu-se asupra lui. Avea totusi un singur regret, dar nu il putea descrie in cuvinte. Vedea imaginea incetosata a unei fete cu un par bogat, de un saten deschis, care se uita peste umar la el, cu o pereche de ochi tristi. Nu isi amintea nici numele ei, nici felul clar in care arata, dar stia ca era o persoana foarte importanta pentru el si ca daca avea un singur regret sincer in timp ce parasea lumea celor vii, acela era ca nu avea sa o mai revada niciodata.

'Tine-te de viata, idiotule! Ne duci pe amandoi la pierzanie!'

'Numai asa te pot invinge definitiv. Atata vreme cat eu traiesc, si tu vei trai, o parte din mine' Jaden gandi, ultimele ramasite ale furiei stingandu-se din inima sa, lasand in urma doar o senzatie de calm. 'Daca tot merg in mormant . . . am de gand sa te tarasc dupa mine. Asa nu vom mai putea face rau nimanui. Niciodata.'

Simti cum muschii incordati ai corpului sau se relaxara brusc, chiar in timp ce o noua strafulgerare de durere ii sageta prin piept. Tipetele, panica si forfota din jurul sau ajunsera la paroxism, chiar in timp ce Haou elibera un raget in interiorul sau, asemanator cu urletul de moarte al unei bestii salbatice.

Jaden zambi, ceva din vechiul sau umor revenind la suprafata.

Si atunci inima i se opri in piept, cu o ultima bataie dureroasa.

[DarkAngelGirl089]

Hey ...mie personal mai mult mi-a pacut yu-gi-oh normal merge si gx da mai putin pt mine :D l-am vazut cand l-a dat la tv poate k o sa il reiau cine stie,m-am si uitat la DBZ aproape toate seriile atat de tampita sunt :lol:

[Gabi_Firestorm]

Iata urmatorul capitol, care va intra in amintirile lui Jaden, pentru a explica ce s-a intamplat pana in momentul din Prolog. Just be warned, it's not going to be pretty! :(

Capitolul asta a trebuit sa il rup in mai multe bucati, pentru ca era foarte lung (in jur de 7.000 de cuvinte! :lol: ) Urmatoarele parti vor fi postate cand le termin de corectat si editat.

Daca aveti intrebari sau nelamuriri, ask away! Ador comentarii si criticile constructive, so feel free to go ahead! :D





Capitolul 1 – Printre Umbrele Reci




Eu . . . eu am avut scopurile mele, baiete. Dar in inima ta vad arzand atata furie si ura . . . oh, da, copile . . . orice am facut eu nu conteaza in final, fiindca tu vei fi de zece ori mai groaznic decat am fost eu vreodata! Macar atat mai pot vedea . . .


- Regele Nebun catre Jaden Yuki – Sezonul III, episodul 136





Ochii obositi ai lui Jaden se deschisera cu greu si tanarul se stradui sa priceapa unde se afla, mintea sa fiind neobisnuit de incetosata si confuza, chiar si pentru unul ca el, care prefera de obicei sa actioneze dupa instinct, in loc sa isi chibzuiasca bine miscarile. Statea in genunchi langa un pat cu asternuturi albe, curate, mainile sale tinand cu putere alta mana intre ele, strangand-o cu atata forta incat parea ca voia sa ii sfarame oasele celuilalt. Mirosul steril si intepator de antiseptic, pe care il detestase intoatdeauna, ii invada narile si atunci realiza ca probabil se afla in interiorul unui spital.

Tanarul caruia ii tinea mana nu se misca, stand intins pe pat, o masca de oxigen prinsa de fata sa palida si slaba, doua perfuzii cu nutrienti prinse de incheieturile sale. O parte din Jaden il privea uimit, neputand sa inteleaga cine era acela sau ce cauta el aici in primul rand, cand isi amintea cat se poate de clar ca murise pe masa de operatie, din cauza ranilor grave primite in ultimul sau Duel cu Yubel. Cu un fior de groaza care il sageta intre omoplati, isi duse iute o mana la piept, dar in loc sa simta caldura sangelui care se revarsa sau gaura pe care Yubel i-o facuse deasupra inimii, nu simti altceva decat piele moale, neteda. Si mai uimit, isi privi palmele si constata cu stupoare ca erau mici si fine, mult mai mici decat isi amintea el sa le fi avut.

Confuz din cale afara si convins ca probabil asa arata lumea cealalta, se aseza mai comod pe podeaua rece, langa pat. O parte din el voia sa rada in hohote isterice de ras la ironia faptului ca el se stinsese intr-un spital si ca primul lucru pe care il vedea pe cealalta lume era tot un spital, dar nu putu schita decat un zambet anemic.

Gluma era mult prea amara ca vreo fiinta vie sa fie in stare a rade de ea.

Incet si ezitant, de parca se temea ca i-ar fi putut face vreun rau, atinse fruntea tanarului inconstient, fiind socat de raceala pielii acestuia, de parca ar fi fost de fapt mort de cateva zile si nu inconstient. Mintea baiatului se straduia din greu, privind cu mare atentie trasaturile celuilalt, sa isi aminteasca cine era baiatul si sa priceapa ce cauta el insusi intr-un asemenea loc.

“Ia-ti mainile murdare de pe fiul meu!”

Tresarind la auzul vocii aceleia ascutite, isi inabusi un tipat atunci cand femeia inalta si furioasa care tipase isi indesa mana in parul sau des, tragandu-l cu o smucitura brutala si dureroasa in sus. Baiatul clipi speriat, privind-o cum se holba cu ochii intunecati de furie si scarba la el, inainte de a-i da un branci puternic si de a-l face sa cada gramada la podea

“Acum iesi de aici! Iesi pana nu te arunc eu afara!”

Strangand cu putere din dinti si simtind gustul sangelui atunci cand isi musca din greseala obrazul, Jaden se ridica cu greutate de la podea, ochii sai mari, caprui plini de lacrimi care amenintau sa i se reverse necontrolat pe obraji. O privi pe femeia care parea a arde incandescent din cauza furiei pe care o simtea pentru el si apoi pe baiatul inalt, rece, la fel de nemiscat precum moartea, care statea lungit pe pat. Nu stia de ce, dar simtea, intr-un fel, ca merita din plin toata ura si dispretul acelei mame, in timp ce il privi intens pe celalalt, incercand sa inteleaga . . .

Si atunci, cu un geamat infundat care se elibera printre buzele sale stranse, isi aminti. Memoria era atat de puternica, atat de proaspata, atat de vie si de ingrozitoare incat parea ca totul se intamplase cu doar cateva ore in urma.

“Osamu . . .” gemu incet, simtind amintirea aceluia care fusese cel mai bun si fidel prieten al sau lovindu-l in inima cu o putere feroce, de parca cineva i-ar fi dat un sut direct in piept. Pentru cateva secunde statu perfect nemiscat, o stana de piatra rece, holbandu-se la trupul neclintit si pe jumatate mort al celuilalt baiat. Toate gandurile irelevante fura impinse la fundul mintintii sale – nu mai conta faptul ca Jaden isi amintea ca murise din cauza unui infarct si nu ar fi trebuit sa fie aici, ci in intunecimea Purgatoriului, nu mai conta Haou, nu mai conta nimic altceva decat ceea ce se afla in fata ochilor sai socati, desi partea mai rationala a mintii sale, care inca mai functiona, incerca sa ii atraga atentie asupra faptului ca tot ceea ce vedea erau amintiri vechi, lucruri care se intamplasera cu foarte mult timp in urma.

“Onii-san!” baiatul urla disperat, aruncandu-se inainte, mainile sale mici, apucandu-l pe celalat baiat cu putere de umeri si scuturandu-l zdravan, fara nici un rezultat. Singurul efect fu faptul ca trupul rigid al celuilalt se balabani de colo-colo, fara viata, ca o papusa careia ii fusesera taiate toate sforile. “Onii-san!” Jaden continua sa strige cu glas inalt si ragusit, nepasandu-i ca Osamu nu il putea auzi, rusinea si groaza arzandu-i prin vene ca o otrava incinsa, lacrimi reci si sarate curgandu-i liber pe obraji si barbie. “Te rog Onii-san, trezeste-te! Te rog! Nu am vrut sa iti fac rau, nu am vrut, iti jur! Te implor! Onii-san!”

Restul cuvintelor pe care vrusese a le spune i se blocara in gat sau nu fura auzite din cauza sughiturilor de plans care scuturau trupul mic al copilului. Undeva, adanc in mintea sa, stia ca tot ceea ce vedea nu avea cum sa fie altceva decat o memorie, o amintire veche si dureroasa din trecutul sau. Isi amintea ca avusese sapte ani atunci cand Osamu intrase in coma si ca prietenul sau din copilarie nu revenise printre cei vii nici macar peste un deceniu, cand Jaden intrase in cel de-al treilea an al sau la Academia Duelurilor. O parte a mintii sale isi amintea toate aceste detalii, dar celeilalte nu ii pasa – acea parte era focalizata exclusiv asupra a ceea ce vedea in fata ochilor sai. Faptul ca mai trecuse o data prin chinul acesta nu avea nici o relevanta pentru el, in vreme ce isi incolaci bratele mici si firave in jurul gatului lui Osamu, infundandu-si fetisoara in pieptul celuilalt si plangand cu disperare, udandu-i halatul steril cu lacrimi amare.

“Ti-am zis sa iti iei mainile de pe el, mostrulet mic ce esti!” femeia inalta tipa din nou, trasnindu-i lui Jaden o palma cu atata putere incat trupsorul mic al copilului de sapte ani fu trantit la podea din nou, o urma rosie si urata inflorindu-i pe obraz, acolo unde mana femeii il lovise. Jaden ramase intins la podea de data aceasta, privind-o pe mama lui Osamu cum il studiaza cu ura, fata femeii fiind buhaita si rosie, narile ditatate de furie si ochii negri ingustati. Copilul nu voia altceva decat sa se ghemuiasca strans pe podea, sa isi inchida ochii cu putere, sa planga pana ce nu va mai putea produce lacrimi niciodata si sa isi doreasca in disperare ca tot ceea ce se derula in fata ochilor sai sa nu fie altceva decat un cosmar ingrozitor si nu realitatea.

“Lasa-mi copilul in pace!”

De data asta nu mai fusese femeia care il ura cea care strigase, ci propria sa mama, desi vocea sa era imbibata cu aproape la fel de multa furie. Jaden cunostea glasul acela aproape mai bine decat se cunostea pe sine insusi, desi datorita firii ocupate a mamei sale si a carierei ei, il auzise mult mai rar in ultimii ani. Cu o tresarire involuntara, simti bratele puternice si calde ale femeii infasurandu-se in jurul toracelui sai si ridicandu-l de la pamant, tinandu-l strans la pieptul ei. La randul sau, Jaden isi infipse degetele in puloverul gros al mamei sale, strangand-o cu re-innoita disperare, de parca i-ar fi fost groaza ca ea l-ar putea scapa din brate.

“Iti sugerez sa iti tii abominatia aia mica departe de fiul meu de acum inainte!” mama lui Osamu ii ordona celeilalte femei, cu glasul aspru si taios precum granitul, dar cu un usor tremur in voce de asemenea, care il facu pe Jaden sa realizeze ca femeia era pe cale de a izbucni in hohote de plans. “Stiti ce mi-au spus doctorii?! Ca fiul meu a avut o comotie cerebrala masiva si ca nu isi pot da seama ce zone din creier i-au fost afectate! Sunt toate sansele ca Osamu al meu sa ramana o leguma pana la sfarsitul zilelor sale si este numai vina plodului aluia al tau!”

“Inceteaza sa mai dai vina prosteste pe fiul meu!” mama sa tuna catre cealalta, Jaden tresarind si incordandu-se la auzul furiei si dezgustului din glasul ei. “Jaden nu l-ar fi atins pe Osamu cu o pana, daramite sa il bage in coma! Tu chiar nu stai sa chibzuiesti la ce iti iese pe gura, femeie?!”

“Iesiti afara acum! Amandoi!”

Jaden plangea din nou, cu bratele infasurate in jurul taliei mamei sale, chipul ingropat in puloverul moale, dintii inclestati si lacrimile siroind libere. Pulsul sangelui si bataia inimii ii suierau sec prin urechi si nu mai putu auzi ce cuvinte dure striga mama sa, inainte de a tranti violent usa salonului si de a pleca, tinandu-si fiul intr-o stransoare de otel, parca temandu-se ca il va pierde in negura si neant daca i-ar fi dat drumul. La randul sau Jaden se lipi si mai tare de ea, cautand cu disperare alinarea trupului aceluia cald, alinare pe care numai mamele pareau ca stiu a le-o oferi copiilor, atunci cand acestia se aflau in suferinta.

Totusi Jaden era profund scarbit de el insusi in acelasi timp, tremurand atunci cand mama sa sezu pe un scaun in hol si il aseza in poala ei, tinandu-l strans si mangaindu-l pe par, intr-o incercare de a-l linisti. Stia clar ca nu merita dragostea ei, ca nu merita sa fie tinut atat de strans, iubit si alinat. Nu dupa ceea ce facuse. Privirea uimita a lui Osamu inainte de a se prabusi ca secerat la podea, cu sangele siroindu-i pe nas avea sa ramana in memoria lui Jaden pentru totdeauna, arsa in spatele retinei sale, ca o vesnica amintirii a ceea ce puteau nerabdarea, mania si furia sa sa infaptuiasca.

In loc sa se linisteasca, asa cum mama sa credea ca se va intampla, copilul incepu sa planga cu si mai multa putere, trupsorul firav tremurand necontrolat in bratele ei, pumnii mici incestati pe umerii ei. Baiatul suferea si mai tare din cauza cuvintelor pe care ea le spusese mamei lui Osamu, in incercarea de a-l apara pe el. Stia cat se poate de bine ca cealalta femeie avea dreptate in tot ceea ce spusese. Osamu, prietenul sau cel bun si bland, cel care il invatase prima data regulile jocului Mostrilor de Duel zacea in coma profunda, conectat la aparate care il tineau in viata din cauza lui.

Din cauza lui Jaden, a furiei si umilintei sale atunci cand nu reusise sa castige nici un duel impotriva prietenului sau mai expermintat.

Si ii era scarba de sine insusi si se ura si voia cu disperare sa poata intoarce acele ceasului inapoi.

Si ii era profund groaza ca atunci cand ii va spune mamei sale adevarul despre ceea ce se intamplase in realitate, ea avea sa il priveasca cu aceeasi ura si dezgust in ochi precum mama lui Osamu.

[suigintou]

foarte interesant ... astept cu nerabdare continuarea :D
nu am inteles ceva ... jaden e mort?

[Gabi_Firestorm]

Thank you! :D

Da, Jaden este teoretic mort, caci inima i s-a oprit, iar tot ceea ce vede acum sunt amintiri dureroase din viata sa, lucruri pe care le regreta. Este procesul acela pe care cei care au avut experienta unei morti clinice (si eu numarandu-ma printre ei) il numesc 'tunelul si lumina'

Practic, multi spun ca si-au revazut intraga viata derulata prin fata ochilor si ca au simtit ca plutesc printr-un tunel, inspre o sursa de lumina - unii chiar si-au vazut propriul corp!

Cat despre faptul daca va ramane mort . . . well, it couldn't be JadenxAlexis if he was, since she's still alive! :lol:

[suigintou]

dar atunci daca trece prin partea cu "tunelul si lumina" .. ar trebui sa aiba sanse sa scape ... :huh: ... anyway thx pt lamurire

[Gabi_Firestorm]

Iata partea a doua a Capitolului I. Aici veti afla ce s-a intamplat de fapt cu Osamu si de ce se simte Jaden vinovat pentru intreg incidentul. In manga, ultima scena dintre Jaden si Osamu este atat de trista si sublima incat me indoiesc sincer de faptul ca am reusit sa o portretizez la fel de frumos aici. :/

As always, read and enjoy! :D



In ciuda nesigurantei din ultima vreme, in ciuda mirosului steril, lipsit de viata al spitalului, in ciuda faptului ca cel mai bun – de fapt singurul - sau prieten zacea intr-o coma profunda la doar cateva sute de metri distanta de el, Jaden se simtea alinat si protejat in bratele calde ale mamei sale, in vreme ce femeia ii soptea vorbe dulci, pentru a-l calma. La un anumit nivel al constiintei sale, stia ca lacrimile care i se scurgeau pe obraji o speriau pe mama sa, caci Jessica Yuki nu isi mai vazuse niciodata baiatul plangand si il stia pe Jaden ca fiind, prin excelenta, un copil vesel,optimist si extrem de neastamparat, un strengar fara pereche, cu un foarte prost obicei de a contesta autoritatea ei si a sotului ei, adesea actionand dupa cum il taia capul si nu in concordanta cu indicatiile parintesti.

“Iarta-ma, okassan” murmura vocea mica si tremurata a copilului care statea ghemuit in poala calda a mamei sale. “Iarta-ma . . . daca te supar.”

“Nu mai vorbi prostii, Jaden” femeia ii sopti bland in ureche, trecandu-si degetele incet prin parul infoiat al baietelului, stiind ca mangaierile sale ii facusera mereu placere si il linistisera dupa multe spaime si cosmaruri. “Nu te ingrijora tu pentru mine. Lasa-ma pe mine sa iti port de grija. Doar asta este datoria mea, nu?”

Singurul raspuns al baiatului fu faptul ca isi afunda fetioasa si mai tare in pieptul mamei sale, parca vrand sa se scufunde in puloverul galben si pufos al femeii, maini mici si neindemanatice inclestandu-se in jurul gatului ei.

“Te rog, okassan” Jaden murmura cu glas slab si gatuit, rusinea si dezgustul fata de sine arzand cu o valvataie rece in interiorul sau, de parca o gheara de otel i-ar fi strans violent toate maruntaiele, “te rog sa nu ma trimiti la orfelinat! Am fost baiat foarte rau, dar te rog, nu ma duce la orfelinat!”

De cum cuvintele disperate, soptite ca o ultima salvare ii iesisera pe buze, simti cum toti muschii din corpul mamei sale se incordeaza involuntar si cum mainile fine ale femeii inceteaza a-i mai mangaia capul. O speriase si mai tare, stia asta cat se poate de clar, dar groaza si regretul fata de ceea ce facuse erau mult prea puternice pentruca ca micutul sa mai poata sta in tacere. Privind in ochii intunecati ai mamei sale, atat de asemanatori cu ai sai, se temu, pentru o secunda, ca totul se va prabusi in jurul lui, ca femeia il va arunca cu furie din bratele ei, ca il va numi un monstrulet mic, asa cum facuse si mama lui Osamu

“Stii ca nu as face asa ceva niciodata, Jaden” femeia ii raspunse pe un ton domol, o privire sombra in ochii ei rotunzi, uitandu-se cu mare atentie la fiul sau, intr-o incercare nereusita de a afla ce anume il chinuia cu adevarat. In familia lor, orfelinatul fusese intotdeauna un soi de gluma, iar adultii ii spusesera mereu lui Jaden ca avea sa fie dus acolo daca nu isi manca piureul de morcov sau daca mai folosea gemul de visine pentru a picta monstri de duel pe pereti. Totusi, amenintarile lor fusesera mereu spuse doar in gluma, iar pana in acel moment, Jessica Yuki fusese ferm convinsa de faptul ca si fiul ei stia acest lucru – doar avea obiceiul de a face tot soiul de strambaturi charaghioase sau de a rade atunci cand ei incercau sa il sperie, nu?

“Nu inteleg de ce ai crede ca suntem in stare de asa ceva.”

Pentru cateva secunde tensionate, mama si fiul nu facura altceva decat sa se priveasca in tacere, fiecare dintre ei parca asteptand un semnal sau poate chiar un miracol care sa ii scoata din impasul in care se gaseau. Jaden uitase cu desavarsire de faptul ca era mai mult ca sigur mort pe lumea cealalta – tot ceea ce mai conta pentru el era femeia aflata in fata sa si reactia pe care ea ar avea-o daca el i s-ar destainui si i-ar spune despre secretul ingrozitor care ii pata mainile mici de copil. Gandul ca cea care ii daduse nastere l-ar putea respinge il ingrozea profund pe baiat, dar in interiorul sau rusinea si dezamagirea ardeau cu o flacara mult mai mare decat orice fel de frica.

“E vina mea, okassan” ii sopti el, pe un glas soptit si ragusit. “E numai vina mea. Onii-san este asa fiindca eu m-am infuriat pe el.”

Stia ca probabil nu reusise decat sa isi nedumireasca mama si mai tare cu vorbele sale, dar femeia nu vorbi, preferand in schimb sa il priveasca in tacere si sa ii dea suficient ragaz pentru a-si putea cauta cuvintele ratacite. Simtind cum un val cald de recunostinta pentru mama sa il inunda, curgandu-i prin vene si alungand umbrele reci care i se cuibarisera in piept, Jaden incepu sa vorbeasca rapid, convins ca daca ar ezita chiar si pentru o singura secunda, si-ar pierde toata vointa si puterea de a continua.

“Ne duelasem” vorbi copilul, prea multe emotii intense scurgandu-i-se in glas pentru a putea fi descrise in vreun grai omenesc, “si Osamu reusise iarasi sa ma invinga dupa cateva ture. M-am suparat pe el, i-am zis ca este rautacios, ca ii place sa ma bata mar si ca nu mai vreau sa ne jucam impreuna. Nu am vrut sa il ranesc” baiatul sopti, sprijinindu-si barbia de umarul mamei sale, “nu vorbeam serios cand am spus toate chestiile alea. Eram doar suparat. Vroiam sa il pot invinge macar o data pe Osamu, sa stiu si eu cum este sa fiu victorios. Si . . . si Yubel mi-a spus ca ma poate ajuta cu asta.”

“Cine?”

Uimirea din glasul Jessicai rasunase cat se poate de limpede si clar, iar baietelul nu era prea surprins – poate ca intr-adevar avea cea mai grozava mama din lume, care putea face o budinca de ciocolata fabuloasa si care ii citea uneori povesti inainte de culcare, dar un lucru era cat se poate de clar – ea habar n-avea de nimic atunci cand venea vorba de Monstri de Duel.

“Cartea mea de Duel preferata” ii raspunse Jaden simplu, “cea care mi-a dat-o tata acum trei ani. Pot sa o vad pe Yubel si de multe ori pot sa si stau de vorba cu ea. Mereu mi-a spus ca ma place foarte mult, iar eu i-am zis la fel. Stam nopti intregi treji si radem impreuna.”

“Puiule” Jessica il intrerupse pe Jaden, pe un ton cat se poate de nesigur, “cred ca ai o imaginatie mai bogata decat am crezut pana acum. Cartile alea sunt niste obiecte din plastic si carton, Jaden. Nu sunt fiinte vii. Nu poti sa vorbesti cu ele.”

“Ba poti!” baiatul o contrazise, fermitatea din glasul sau si hotararea care ii ardea in ochii mari surprinzand-o pe femeie, care nu s-ar fi asteptat niciodata la atata intensitate de la un copil de doar sapte ani. “Onii-chan m-a invatat despre Spiritele Cartilor! Orice duelist bun este legat de cartile sale si poate vorbi cu unele dintre ele, daca vrea.”

Nu stia daca mama sa il credea, expresia intiparita pe chipul ei palid si obosit fiind mult prea greu de descifrat, dar copilul continua sa vorbeasca, o hotarare ferma de a-si duca pana la capat confesiunea inmugurind in pieptul sau.

“Yubel a simtit ca sunt suparat si m-a intrebat daca ma poate ajuta in vreun fel. I-am spus ca Onii-chan m-a batut iar foarte usor si ca vreau sa il vad si pe el invins macar o data. I-am . . . i-am mai zis ca Onii-chan a fost rautacios si ca vreau ca ea sa il pedepseasca. Am crezut ca ii va turna inghetata in pantofi, ii va desena pe haine sau ii va pune o piedica – ce as fi facut eu in locul ei – dar . . . dar Yubel era mult mai furioasa decat am crezut. S-a dus langa Onii-chan, i-a puis mainile pe fata si . . . si el a cazut!”

Din acel punct, glasul firav al copilului muri cu totul, iar stransoarea feroce a bratelor sale in jurul trupului mamei se inspri. Isi putea aminti cu o claritate infioratoare a memoriei ce se intamplase mai departe, desi o parte din el isi dorea cu disperare sa poata uita totul. Cand Spiritul Cartii Yubel il atinsese cu ambele palme, Osamu il privise pe Jaden cu uimire pentru o secunda, de parca ar fi inteles in ultimele sale clipe ce se petrecea de fapt si nu i-ar fi venit a crede faptul ca baietelul vesel si entuziast pe care il avea in grija i-ar putea face un asemena lucru ingrozitor. Imediat dupa aceea, ochii baiatului adolescent se dadura peste cap si el se prabusi la podea cu un zgomot sec si surd, ca al unor oase sparte, in vreme ce sangele cald incepu a-i curge pe nari si trupul ii fu scuturat de convulsii. Pentru cateva secunde, Jaden nu putut face altceva decat sa isi priveasca ingrozit prietenul, socul curgandu-i prin trup ca un suvoi inghetat, pironindu-l locului. In momentul cand reusi a-si veni cat de cat in simtiri, realiza ca tipa din rasputeri dupa ajutor, glasul sau mic si neformat rasunand ca un ecou spart in urechile sale

Pana la urma, un vecin fu cel care reusi sa ii gaseasca pe cei doi, alarmat fiind de strigatele disperate ale lui Jaden – crezand, pe buna dreptate, ca cineva era asasinat - si care isi putu pastra suficient de mult calmul pentru a anunta serviciile medicale de urgenta.

“A fost numai vina mea” Jaden repeta incet cuvintele care in condamnau, cu un murmur spart, vocea sa fiind mult prea ragusita pentru a mai putea vorbi cu glas tare. “Daca nu m-as fi suparat atat de tare . . . si daca nu i-as fi zis lui Yubel sa il pedepseasca pe Onii-chan . . . nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat! Nu am crezut ca ii va face rau, Okassan! Nu am vrut ca toate astea sa se intample! Imi pare rau, Okassan!”

In ciuda faptului ca ultimele cuvinte fusesera soptite la fel de tare ca si primele, disperarea si deznadejdea care rezonau in spatele lor le faceau sa stea clar in evidenta. Orice altceva ar mai fi vrut a spune, Jaden nu mai putu, caci efectele combinate ale epuizarii fizice, psihice si emotionale isi faceau clar simtite efectele asupra lui, iar trupul mic al baiatului atarna nemiscat precum o papusa de carpe in bratele mamei sale, ochii sai strans inchisi, pentru a nu putea vedea expresia de pe chipul femeii, chiar daca nu reuseau a impiedica lacrimile reci care incepusera a curge din nou.

“Jaden” femeia ofta din greu intr-un tarziu, micul trup din poala ei incordandu-se imediat ce ii auzi glasul, “Jaden” repeta ea, pe un ton bland, mainile ei calde mangaind obrajii reci ai copilului si stergandu-i lacrimile. “Orice s-ar fi intamplat, nu cred ca a fost vina ta. Nu stiu eu prea multe lucruri despre jocul asta al tau, dar nu cred ca ai fi fost in stare sa prezici ceea ce ar fi putut sa faca . . . fiinta aceea. Te invinuiesti pentru un lucru aupra caruia nu ai avut nici un control”

Jaden isi privi mama adanc in ochi in acele clipe, dand incet din cap. Nesiguranta si indoiala care se cuibarisera in el, impreuna cu alte sentimente pe care nici macar nu dorea a le numi, il faceau a cauta cu disperare acceptarea femeii. Isi dorea sa vada iubire in ochii ei, sa o auda spunandu-i ca nu a fost vina sa, ca nu era nevoit sa poarte acel sentiment zdrobitor de vina pe umeri, care i-ar fi facut cu singuranta spatele sa se incovoaie inainte de vreme. Vroia ca un adult sa ii spuna ce era adevarat si ce nu.

Caci adultii aveau mereu dreptate. Era un adevar inviolabil al lumii.

Peste ani si ani, cand va reusi a mai creste, Jaden va realiza - in noptile in care va sta treaz in dormitorul Slifer Rosu – faptul ca adultii si mai ales parintii sai nu erau infailibili. Va realiza faptul ca mama sa nu crezuse nici o iota din confesiunea sa sincera, nascuta din vinovatie zdrobitoare, ci doar versiunea oficiala a incidentului, cum ca tanarul Osamu suferise un anevrism subit.

Faptul ca ea ii spuses doar ceea ce vrusese el sa auda, pentru a-l linisti.

“Nu mai plage, micutule” Jessica Yuki ii sopti pe un ton duios, sarutandu-l in varful nasului, “stii bine ca nu imi place sa te vad trist. Mutrisoara asta de spiridus parca a fost facuta ca sa fie vesela si sa zambeasca, nu sa verse lacrimi.” Vazand faptul ca fiul ei nu parea prea entuziasmat de cuvintele ei, femeia se hotari a mai incerca ceva. “Ce te-a sfatuit Osamu? Ce ti-a spus sa faci mereu?”

“Mi-a spus . . . sa cred mereu in Inima Cartilor” Jaden ofta si continua sa insiruie crezurile lui Osamu, pe care le invatase pe dinafara, lipindu-si obrazul rotund si inca ud de lacrimi de cel al mamei sale. “Sa ma duelez mereu doar pentru placerea jocului, nu pentru altceva. Sa imi respect adversarul, oricine ar fi. Sa nu ma lupt niciodata din invidie, gelozie, furie, ura sau pentru a obtine razbunare. Sa imi respect mereu cartile si sa le tratez ca pe niste prieteni adevarati, fiindca nu as fi un Duelist adevarat fara ele.”

“Si ai de gand sa faci vreunul dintre aceste lucruri?” mama sa il intreba, dandu-i bretonul ciufulit la o parte din ochi. “Sunt sigura ca Osamu ar fi foarte dezamagit sa te vada in starea asta, plangandu-ti de mila. Se va trezi intr-o buna zi, micutule si atunci ii vei putea arata cat de bun ai devenit il vei face foarte mandru.”

In loc sa ii raspunda, Jaden isi privi mama in tacere, aceeasi determinare si tenacitate otelita, aproape ne-omeneasca, arzandu-i in ochii caprui, facandu-i privirea sa straluceasca si obrajii sa fie inundati de roseata

“Asa voi face, okassan” Jaden ii raspunse in sfarsit, un zambet mare si luminos intinzandu-se pe chipul sau rotund, parand de parca ar vedea pentru prima data soarele auriu rasarind, la sfarsitul unei nopti lungi, reci si intunecoase. “Nu voi mai fi trist si nu te voi mai supara de acum incolo. Voi ajunge cel mai bun Duelist din cati au fost vreodata, pentru Onii-chan! O sa ma duelez doar din placere si nu voi face niciodata vreun rau adversarilor mei!”

“Imi promiti asta, Jaden?” Jessica il intreba, mirata de intensitatea incandescenta a fiului ei, a carui pasiune renascuta parea a arde cu puterea unui tanar soare. Isi privi copilul, al carui chip dragalas de spiridus era inca luminat de acel zambet sincer si ai carui ochi straluceau, inecati in lacrimi pe care nu mai avea sa le lase sa se verse vreodata. “Ne promiti asta noua, mie si lui Onii-san?”

“V-o jur, okassan!” Jaden ii raspunse cu aceeasi intensitate luminoasa, dandu-i femeii o scurta, fugara impresie a barbatului in care fiul sau avea se transforme, intr-o buna zi, undeva in viitorul indepartat. “V-o jur, tie si lui Onii-san!”





Ei bine, asta este a treia si ultima parte a Capitolului I. Phewh! :P Credeam ca nu mai termin de editat la el. Am prostul obicei de a scrie niste long-ass chapters (multe sarind de 8.000 de cuvinte :blink: ) asa ca asteptati-va ca si celelalte sa fie despartite asa.

Read and enjoy! :D


Nu stia daca mama sa fusese socata de vehementa si hotararea cu care ii facuse acel juramant, dar nu ii pasa. Vorbise din inima atunci, cu toata sinceritatea pe care un copil inocent de doar sapte ani o putea avea - si, intr-un fel, era ferm covins ca ea intelesese de unde venea determinarea sa oarba, chiar daca nu il crezuse atunci cand el ii explicase ca era singurul vinovat de ceea ce i se intamplase lui Osamu. Nici macar pentru o secunda nu se gandise sa dea vina intregului dezastru pe Yubel, chiar si in mod partial. Cartea de Joc nu facuse altceva decat sa indeplineasca scopul pentru care fusese creata - acela de a se supune rugamintilor si comenzilor Duelistului carui ii apartinea. Poate ca daca ar fi stiut inca de pe atunci cate dezastre va provoca acea Carte in viata sa, sau ca il va face, in mod indirect, sa se alature Umbrei, Jaden fi realizat imediat ca Yubel tot l-ar fi distrus pe Osamu in razbunare pentru umilinta suferita de stapanul ei, orice i-ar fi specificat el.

Greseala fusese intotdeauna a lui, fiindca lasase decizia exclusiv la liberul arbitru al lui Yubel si nu ii spusese clar ce ar fi vrut de fapt sa faca.

Desi cuvintele ei incurajatoare ii dadusera noi sperante pentru viitor, copilul totusi nu voia sa paraseasca bratele calde si protectoare ale mamei sale, simtind o melancolie ciudata atunci cand ii asculta vocea blanda, de parca nu ar mai fi auzit-o de foarte mult timp. Vru sa o intrebe ce era in neregula cu el, de ce se simtea de parca s-ar afla in doua locuri deodata si de fapt in nici unul, in acelasi timp. De ce simtea o apasare grea, anevoioasa in varful pieptului si de ce avea o impresie de-a dreptul nelinisitoare a faptului ca juramantul sau fusese spus in zadar. Voia sa stie de ce incepuse sa se simta ingrozitor de vinovat, de parca si-ar fi tradat mama in vreun fel.

Totusi, in clipa in care deschise gura pentru a cauta lamuriri la lucrurile care il nelinisteau atat de tare, un vant ingrozitor de rece il lovi in plin, aducandu-i la nas un miros cutremurator de mucegai, putreziciune si alte lucruri la care nici nu voia sa se gandeasca macar. Parca realizand ce avea sa se intample, se tinu si mai strans de trupul cald al mamei sale, dar furtuna intuncata din jurul lor se intetea cu fiecare clipa care trecea. Simtind ca forta vantului era mult prea mare pentru a se mai putea impotrivi, Jaden se hotari si isi desclesta bratele din jururl gatului mamei sale, lasand vijelia sa il ia pe sus, preferand sa fie luat singur, decat sa o tarasca si pe ea in jos dupa el. Ultimul lucru clar pe care il putu vedea, inainte ca Intunericul inghetat, nemiscat si impenetrabil sa il impresureze din toate partile, fu chipul palid si inspaimantat la Jessicai, ochii ei mari si intunecati privind fix inspre fiul ei, care se prabusea in bezna.

“Jaden!”

Ii auzi glasul o singura data, scurt si patrunzator, ca un clopot de cristal, strigandu-i numele, dar baiatul nu era nici ingrijorat si nici speriat de cele ce se intamplau in jurul sau. Intr-un fel adanc, primal, stia ca Intunericul nu ii mai putea face nici un rau acum, in special fiindca renuntase la el, il alungase din inima sa inainte sa moara, urlase ca nu avea nevoie de puterea si prestigiul pe care acesta il putea aduce, in special daca acel prestigiu era construit pe lespezile de mormant ale atator sute de suflete nevinovate. Lasand durerea, rusinea si remuscarile adanci in urma sa, Jaden privi drept inainte, reusind sa discearna undeva in fata, in adancimea noptii vesnice, o licarire de lumina, un singur punct stralucitor, spre care spiritul sau se indrepta. Nu mai simtea nici un fel de teama, ci doar acea pace neobisnuita care se coboara asupra celor carora le-a sosit sorocul si care au fost in stare a merge singuri, pe propriile picioare, catre locul mortii lor, cu hotarare in ochi si cu zambetul fluturandu-le pe buze.

Avea sa isi revada toti prietenii care nu reusisera a reveni la viata, de lucrul asta era cat se poate de sigur: pe Jim Crocodile Cook, care nu incetase sa creada in el si sa il iubeasca pecum un prieten adevarat, chiar si atunci cand Jaden ii ordonase Eroului Elemental Neos sa pravaleasca o intreaga avalansa de bolovani asupra lui, strivindu-l; pe Axel Brodie si Jesse Andersen, care isi sacrificasera propriile vieti pentru a o salva pe a lui sau pentru a-l aduce din nou de partea Luminii si, in final, pe Zane Truesdale, care, in ciuda inimii sale bolnave, il provocase la un Duel feroce, avertizandu-l ca daca renunta sa mai lupte, nu ar ajuta cu nimic nici pe el insusi, nici pe ceilalti si ca in ciuda sangelui care ii pata mainile, Jaden tot ramanea singura speranta care le mai ramasese impotriva lui Yubel, Cartea Nebuna.

Continua sa zboare lin prin intunercul gros, lumina din fata sa facandu-se din ce in ce mai puternica, pe masura ce se apropia de ea. Isi putea vedea intreaga viata derulandu-se in fata ochilor sai, de la copilaria singuratica, petrecuta jucandu-se cu Cartile sale de unul singur, dupa internarea lui Osamu, pana la sosirea in Academia Duelurilor la varsta de cincisprezece ani si bucuria netarmurita pe care o simtise atunci cand realizase ca in acel loc avea cu adevarat prieteni care tineau la el, pe care ii putea proteja, care nu stiau de trecutul sau dureros si care, in consecinta, nu aveau sa il judece pentru greseala sa. Revazu nenumarate dueluri, purtate cu veselie si buna-vointa, savurand din plin placerea jocului, entuziasmul sau debordant adesea raspandindu-se si la adversarii sai. Se vazu duelandu-se impotriva Cavalerilor Umbrei, fiind un campion al Luminii ferm hotarat in a proteja cheia ce ii fusese incredintata si Cartile Bestiilor Sacre.

Apoi amintirile sale se scursera inainte, indreptandu-se spre cel de-al doilea an al sau la Academie, la tot ceea ce se intamplase si atunci – sosirea legendarului Duelist Aster Phoenix, schimbarea brusca si brutala a lui Zane Truesdale, propria sa inabilitate de a-si mai putea vedea cartile sau a mai putea vorbi cu spiritele lor, dureroasa decizie de a a parasi Academia, stiind prea bine ca nu mai avea ce cauta printre ceilalti studenti, atata vreme cat nu mai era in stare a se putea duela . . .

Totusi, sirul acela placut al amintirilor fu intrerupt violent, atunci cand simti doua brate puternice, reci ca gheata – atat de diferite fata de cele ale mamei sale – infasurandu-se strans in jurul cutiei sale toracice si strangandu-l cu brutalitate, de parca ar fi vrut sa il ucida – lucru practic imposibil, avand in vedere ca era deja mort.

“Credeai ca o sa reusesti sa scapi asa usor de mine, Jaden?” ii sopti cu vadita satisfactie vocea aceea infioratoare, mai glaciala ca inima unui ghetar si mai neclintita ca un mormant. Baiatul simti cum totul se opreste brusc in jurul sau, parand a ingheta pe loc. Cunostea vocea aceea la fel de bine cum isi cunostea propriul chip, caci ea mereu fusese alaturi de el, susurand vorbe inveninate in fundul mintii sale in momentele de mare restriste sau confuzie. Nu mai avea nevoie sa isi dea seama despre cine era vorba, caci el si Haou erau legati impreuna prin lanturi de otel, doua jumatati ale aceluiasi suflet.

“Nu. Nu am crezut niciodata asa ceva” ii raspunse Jaden pe un ton calm, surprinzandu-se singur de claritatea si lipsa de ezitare a vocii sale. Probabil incetase sa se mai teama sau sa il mai urasca pe Haou in clipa cand realizase ca nu putea scapa niciodata de el, orice ar fi facut si ca era mult mai bine ca ei doi sa plece impreuna pe lumea cealalta, unde nu mai puteau prezenta un pericol pentru cei din jurul lor. “Chiar incepusem sa ma intreb de ce esti asa de tacut.”

Haou, in mod surprinzator, nu paru in stare sa gaseasca nici o replica usturatoare pe care sa o arunce brutal in fata lui Jaden, ci doar se multumi sa il stranga pe celalalt si mai tare, stand prinsi unul de cealalalt ca doi frati gemeni si cazand impreuna inspre Lumina atat de imbietoare.

“Este din cauza lui Osamu” partea intunecata a sufletului raspunse intr-un tarziu, cu jumatate de glas, evident nefiindu-i pe plac faptul ca trebuia sa isi admita slabiciunea in fata jumatatii luminoase. “Nu vreau sa ne mai amintim de el. Doare prea tare.”

“Deci chiar iti pasa si tie de ceva” Jaden murmura incet, ambele sprancene ridicandu-i-se a mirare. “Nu credeam ca esti in stare sa tii la ceva in afara de putere, prestigiu si cruzime.”

“Desigur ca imi pasa!” Haou marai periculos, glasul sau rasunand ca o lama noua de otel, scoasa brusc din teaca sa. “Doar suntem unul si acelasi, Jaden. Avem amandoi exact aceleasi trairi si sentimente. Singura diferenta dintre noi este ca actionam foarte diferit in privinta acelor trairi sau dorinte.”

“Desigur” Jaden incuviinta pe un ton sec, neputandu-si controla sarcasmul caustic din voce. “Tu preferi sa sfarami si sa pulverizezi orice obstacol care iti sta in cale, nu-i asa?”

Atunci cand bratele acelea reci si brutale se stransera dureros de tare in jurul coastelor sale, Jaden stiu ca reusise sa il manieze zdravan pe celalalt, dar nu ii mai pasa. Aici, in acest Purgatoriu intunecat si pustiu, in drum spre Lumina, Haou nu avea cum sa mai faca nimic.

“Aminteste-ti, prost naiv ce esti!” Haou sasai veninos in urechea sa dreapta, rasuflarea aceea rece facandu-l sa tremure usor. “Am fost eu cel care te-a fortat sa te alaturi Umbrei? Am fost eu cel care te-a facut sa il ucizi cu atata ferocitate pe Regele Nebun pentru a-ti razbuna prietenii morti? Am fost eu cel care ti-a spus sa incalci juramantul pe care l-ai facut mamei si lui Osamu, sa te duelezi pentru razbunare, sa iti ucizi adversarul cu placere? Raspunde-mi, Jaden! Fii sincer cu tine insuti macar acum, la sfarsit!”

Pentru cateva clipe lungi, cei doi cazura in tacere deplina, Intunercul impresurandu-i din toate partile, acoperindu-i si parca ocrotindu-i intr-o patura groasa de negura.

“Ai dreptate” Jaden gasi in final puterea de a raspunde intrebarilor lui Haou, glasul sau fiind mai scazut chiar decat o soapta, o mie de emotii indescifrabile strecurandu-i-se in ton, de la durere surda la rusine, regret si penitenta tacuta. “Tu nu ai fost decat calauza mea, tu mi-ai aratat drumul, dar picoarele mele au fost cele care au pasit pe el, de buna voie. Tu mi-ai indicat ce sa fac, dar eu am fost cel care am comis acele fapte. Nu m-ai controlat niciodata cu adevarat. Cand eram viu, am vrut sa cred asta atat de tare . . . numai dand vina pe tine pentru toata durerea si distrugerea pe care am provocat-o puteam merge mai departe fara sa imi pierd complet mintile . . .”

“Dar ti-a facut placere, nu?” ii sopti Haou din nou, pe un ton ciudat de duios, ochii sai arzand ca doua bucati de jar incins in negura care ii inconjura. “Ti-a placut sa te stii cel mai puternic Duelist din lume, caruia nici un altul nu ii putea face fata? Ti-a placut sa stii ca un intreg univers paralel tremura la picioarele tale, ca nimeni nu va mai indrazni vreodata sa te subestimeze? Ti-a placut sa ii distrugi pe cei vinovati de toate greutatile prin care tu si prietenii tai ati trecut in toti anii astia?”

“Stii bine care este raspunsul meu, asa ca nu mai are rost sa ma mai intrebi” Jaden ii raspunse, pe un ton mult mai aspru decat inainte, refuzand a-i da lui Haou satisfactia de a-l privi in ochi. “Si tocmai de asta noi doi trebuie sa incetam a mai exista. Suntem amandoi mult prea periculosi pentru a mai trai printre cei vii, unde putem face din nou atata rau.”

“Nu te temi de moarte, Jaden?”

“Nu” raspunse baiatul, glasul sau imblanzindu-se din nou, odata cu al lui Haou. “Plec impacat cu mine insumi, stiind ca am invins-o pe Yubel si ca nu mai poate sa ii mai manipuleze si foloseasca pe altii, ca pe mine. Am reusit sa distrug Cartea Fuziunii Intunecate si sa le redau sufletele furate celorlalti. Stiu ca toate aste nu imi rascumpara crimele – nici pe departe. Dar . . . macar stiu ca lumea este din nou in siguranta si ca toti cei pe care ii iubesc nu vor mai suferi de acum incolo.”

“Ai niste prioritati tare ciudate, Jaden” Haou rase usor, asezandu-si barbia pe umarul celuilalt, aratand afectiunea exasperata pe care o purta totusi fata de partea luminoasa, atat de slaba in ochii sai.

“As putea spune acelasi lucru despre tine, Haou” Jaden raspunse, un zambet usor inflorindu-i pe chip, o rasarire a vechiului sau umor. “Impreuna pana la capat, ce zici?”

“Impreuna” Haou fu de acord, cu o usoara incuviintare, inlantuindu-si bratele reci si mai tare in jurul lui Jaden, care nu se impotrivi. Cei doi cazura prin negura, Lumina calda si stralucitoare apropiindu-se din ce in ce mai tare, parca indemnandu-i inspre ea, inspre pacea si odihna mult dorita.

Dar inainte de a putea trece dincolo de bariera, inainte de a se scufunda in Lumina si a-si gasi linistea, o durere viscerala, un soc electric cu o forta ingrozitoare trecu prin cei doi, sagetandu-i direct in piept si facandu-i sa se prabuseasca necontrolat in Intuneric, departandu-se vertiginos de punctul lor final.

“La naiba! Nu merge! Stati inapoi, idiotilor, sau vreti sa va electrocutez si pe voi cu asta?! Haide baiete, esti prea tanar ca sa mori!”

La auzul acelei voci furioase, infundate, care parea ca rasuna de undeva foarte departe, dincolo de Intuneric, cei doi se privira unul pe celalalt pentru o secunda, expresii de uimire intiparite pe chipurile lor identice.

“Incearca sa ne resusciteze!”


This post has been edited by Gabi_Firestorm: Sep 8 2007, 04:59 PM