Acesta este un proiect oarecum nou pentru mine. Am mai avut si altele care au esuat lamentabil, dar pe acesta m-am decis sa-l postez.

~~~Partea I : Trecutul~~~


1. Fraţii

Universul, o imensitate, un ocean necuprins în care domneşte întunericul. Când noi pământenii ne înălţăm privirile vedem cerul. El pare un imens capac albastru, pus – parcă – să străjuiască prin protecţie, Pământul, a treia planetă de la Soare. Pe cer se plimbă de la est la vest, maiestuosul astru, ce dă căldură şi lumină tuturor; alteori, nori albi ca nişte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin asemenea unor pete; în alte dăţi se adună de-a valma nori negrii furioşi şi fulgere, asemenea unor cicatrici luminoase încep să-l brăzdeze. Acesta este cerul, văzut de pe Pământ : un ocean de albastru în toate nuanţele posibile
De te duci în spaţiu, situaţia se schimbă radical. Privit dintr-o staţie spaţială, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagră. La o privire mai atentă, însă, catifeaua neagră începe să-şi dezvăluie, încetul cu încetul, comorile : minunate broderii de praf de stele, de planete, stele de diverse forme şi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit să fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou.
Departe de galaxia pământenilor, se afla o altă galaxie ce părea mai veche decât însăşi Calea Lactee. În acea galaxie, ce – în mod curios – nu avea nume, strălucea o supernovă de mărimea soarelui pământean. Galaxia era formată din planete, aliniate cu o precizie uimitoare faţă de supernovă.
Prima planetă, numită Austerus, era o planetă ciuruită de focuri veşnice şi de pucioasă. Pe tot cuprinsul teritoriului ei nu vedeai decât cărbuni încinşi, arzând continuu; munţi vulcanici erupând mai tot timpul erau o reală ameninţare pentru orice creatură vie; fâşii de lavă se răspândeau încotro vedeai cu ochii, unele erau în mişcare, altele împietriseră locului; petice imense de deşert dădeau singura pată palidă de culoare. Acea planetă părea a fi casa elementului Foc.
Cea de-a doua planetă purta numele de Pavimentus. Acolo nu vedeai decât formaţiuni stâncoase închipuind forme alegorice, cascade, râuri, păduri. Parcă aceea era casa elementului Pământ.
A treia planetă, Aerius, era una a jeturilor de aer, ridicat în tornade ce chiuiau ca la ele acasă; a curenţilor de aer cald ce se ciocneau violent cu cei de aer rece, dând peisajului un aspect auster, ca şi când acolo ar fi fost casa Aerului.
Cea de-a patra planetă, numită Glacyus, era un teritoriu al apei, în cele două forme ale sale : solidă sau lichidă. Apa în forma ei solidă forma gheaţa, care se ridica în munţi şi blocuri masive, formând o pătură groasă şi mortală pentru orice creatură. Imensa calotă glaciară se extindea, se contracta şi pulsa continuu în ritmul lent, însă violent, al unei inimi vulcanice. Peste tot nu vedeai decât zăpadă, ţurţuri uriaşi, ape ce formau imense cascade îngheţate, cu suprafeţe vălurite, ca şi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat în curgerea ei.
Cea de-a cincea planetă, pe nume Alaris, era copia fidelă a Pământului, singura deosebire dintre cele două era că Alaris avea două continente şi două oceane. Faţă de pământeni, alarienii erau cu mult mai avansaţi. Ei nu cunoşteau moartea în felul în care pământenii o cunoşteau, erau nemuritori, asemenea zeilor din mituri şi legende. planeta lor era una a armoniei, prosperităţii, înţelegerii şi ei duceau o viaţă liniştită. Aveau ritualurile şi credinţele lor, unele foarte asemănătoare cu cele ale pământenilor. Ascultau de un singur Stăpân, un fel de Zeus, Creator al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Ca şi pământenii, şi alarienii credeau în mitul creaţiei. Când ei erau întrebaţi de unde vin, cum s-au născut, spuneau că marele, înţeleptul şi luminatul zeu Myou, i-a creat pe ei ca să îngrijească de locurile acelea şi să se bucure de darurile pe care fiecare dintre ei le avea. Mai spuneau că atotputernicul Myou mai exista încă. După părerea lor, acesta locuia într-un templu, pe o insulă aflată la mijlocul celor două oceane.
Aşezarea celor două continente era astfel poziţionată, încât, undeva în nord, cele două oceane se întâlneau, formând unul singur. Acolo se afla şi templul Marelui Myou. Despre el, locuitorii spuneau că este situat pe o insulă, unde numai apele mai răspundeau tânguirilor glasurilor de fiinţe ale oceanului, unde cerul şi apele erau una, iar soarele se juca adesea printre valurile oceanului.
Însă alarienii ştiau că şi în sud oceanele se întâlneau, dar acest lucru nu se întâmpla decât în momentul în care era lună plină pe cer. Luna alarienilor era o stea mai mare, de culoare bleu, ce lumina noaptea, feeric. Când luna se umplea, în sud, oceanele se întâlneau. Despre locul acela din sud ei se fereau să vorbească pentru că acolo era închis fratele Marelui Myou, pe nume Yoru.
Cei doi fraţi erau diferiţi ca ziua de noapte. Myou era un bărbat înalt, cu o alură impunătoare, cu păr semilung, alb, cu ochi albaştrii. Se îmbrăca numai în haine deschise la culoare, iubind foarte mult albul. El fusese cel care insuflase viaţa peste alarieni. Yoru era mai mic de statură ca fratele său, dar la fel de impunător ca şi el. Îi plăceau hainele închise la culoare, în special negrul, avea părul lung, de culoare neagră şi ochi violeţi. El fusese cel care-i crease pe alarieni. Pentru că Yoru nu putuse să le insufle spiritul, fusese exilat undeva în sudul celor două continente, la mijlocul lor, într-un ţinut pustiu. Locuia într-un turn înalt, iar când apele veneau inundându-i ţinutul, ajungea uneori până aproape de ferestrele turnului. Yoru stătea în partea cea mai înaltă a construcţiei. Nu avea voie să pună piciorul pe niciunul dintre cele două continente. Era în permanenţă păzit, iar pustiul i se părea foarte trist. Nu era rău la suflet. Aprecia faptul că fratele lui mai mare putuse să insufle spiritul asupra alarienilor creaţi de el, dar ura faptul că fusese exilat acolo de marele Toki, Stăpânul Suprem. Când apele se măreau avea voie să-şi viziteze fratele, însoţit întotdeauna de gărzi.
Myou nu fusese de acord cu decizia Stăpânului Suprem, dar nu putuse face nimic, pentru că nimeni nu îndrăznea să se împotrivească Atotputernicului Toki. Pentru ca cei doi fraţi să nu se simtă chiar singuri acolo, Toki le dăduse fiecăruia o pereche. Lui Myou i-o dăduse pe Amatsu. Ea era uşoară ca un fluture, se potrivea ca înălţime cu Myou, avea un păr lung, bogat şi mătăsos de culoarea razelor de soare şi ochi verzi precum pădurile. Lui Yoru i-o dăduse pe Arashi, care avea păr lung, de culoare focului şi ochi verzi-gălbui, ca ai tigrului. Cele două consimţiseră de bună-voie să-şi împartă timpul cu cei doi şi astfel, sigurătatea lor nu mai era aspră. Aşa formaseră cei patru cuplul zeilor primordiali. La căsătoria lor, binecuvântată de Toki, aceştia fuseseră ridicaţi la ceruri, unde li se dăduse două palate separate. Se păstrase însă paza la palatul lui Yoru şi permisiunea de a-şi vizita fratele când era lună plină. Cum cele două palaturi se aflau în colţuri opuse, Yoru călătorea spre Myou cu un car înaripat.