Outline · [ Standard ] · Linear+ "strada" Vietii (~~~original~~~)

[Angel-Asakura]

M-am gandit sa va impartasesc si voua aceasta creatie a mea. primul fragment...

1. Remember...

Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...
Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...
Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...
Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...
Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...
Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...
„Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...
Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...
La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o ibea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...
Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...
Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...
Anna îşi şterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni să traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

Ce ziceti ?

[Vebby]

ce nu era deloc prost luminată.

Ok, am observat ca vrei sa faci descrierile mai artistice, dar uneori coarda se rupe. Asta mergea frumos "o strada puternic luminata" sau " o strada" simpla, ca lumina sau nu, mai putin conta.


Stilul de a introduce detaliile fizionomice si cu ce e imbracata nu e chiar.. bine ales. Mai bine scrii tot ce trebuie si introduci undeva un paragraf separat cu o descriere a ei.. :D

oraşul natal al lui Anna Andersen,

E grele romana, stiu :P Orasul natal al Annei Andersen

fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul,

C`mon, toata lumea stie asta. E mai mult decat aiurea trantit :)

Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor

Stii cum mai zic unii oameni? "Asta a jucat in filmul ala, cu actrita aia care era grasa :D" Asa si tu. Mai putine incolaciri :P

un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate...

Generally, lumea termina facu la 23-24 de ani :D

In rest, mai scapa de punctele de suspensie. Apoi, lucrarea este destul de buna. Are dramatism, descrierile, ulterior, devin interesante si capteaza atentie. Merge, mai posteaza :D

[Angel-Asakura]

2. Decizia

La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul. Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir. Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.
─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...
Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.
─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !
O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.
A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.
─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.
─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?
─ Da, în sufragerie. Să te conduc.
─ Mulţumesc.
Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.
─ Bună aiua, îi salută Anna
─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.
─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?
─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.
─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.
─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.
─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.
─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !
Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

[darkbombonik]

destul de interesant subiectul..imi place pana aici povestea... astept continuarea :D :P

[Angel-Asakura]

3. De la capăt

Autobuzul Annei parcurgea străzile Germaniei spre aeroportul Berlin. După vreo două ore, ajunse la aeroport. Se dădu jos, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un ghişeu pentru a vedea la ce oră poate lua un avion spre New York. În seara aceea de sfârşit de septembrie, aeroportul era cam pustiu. La un ghişeu, o funcţionară drăguţă şi amabilă dădea informaţii clienţilor. Anna se aşeză la coada formată din cele trei persoane care erau în faţa ei, aşteptând să-i vină rândul. Când sosi şi rândul ei, o auzi pe funcţionară întrebând-o :
─ Cu ce vă pot ajuta ?
─ Bună seara. Acesta e paşaportul meu şi aş dori să ştiu dacă pot lua în seara asta un avion spre New York.
─ Aşteptaţi puţin.
Anna o văzu pe funcţionară cum se uită în calculator şi apoi zice :
─ Da. Mai este un loc liber la cursa de la ora 1000. Doriţi un bilet ?
─ Da, mulţumesc, zise Anna.
Funcţionara completă ceva apoi îi dădu biletul Annei, iar ea îl achită. Era de-abia ora 900 când ajunsese în aeroport. Mai avea de aşteptat. Îşi cumpără o revistă, o hartă a New York-ului şi găsi un loc în sala de aşteptare. Anna ştia mai multe limbi străine, printre care şi engleza, deci nu-şi făcea probleme că nu o să se descurce cu vocabularul. Începu să răsfoiască revista, până ce auzi într-un microfon o voce care spunea :
─ Pasagerii pentru cursa cu numărul 8734 spre New York, sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta 786 !
Anna îşi luă trolerul şi se îndreptă spre poarta cu numărul anunţat. O altă funcţionară îi verifică biletul şi paşaportul şi-i ură zbor plăcut. Ajunse în avion, la clasa a II-a unde-şi luase biletul, căută numărul scaunului unde trebuia să stea şi încerca să-şi ocupe locul. Un bătrânel simpatic ocupa locul de la margine. Anna îl deranjă :
─ Bună seara. Pot să mă aşez la fereastră ? Acolo am locul.
─ Sigur, domnişoară.
─ Mulţumesc.
─ Singurică spre America ?
─ Da, se poate spune şi aşa. Dumneavoastră ?
─ Idem. Mă duc la nepoţii mei. O să mă întorc după sărbătorile de iarnă. Ei m-au invitat !
─ Frumos.
─ Cum de se face că sunteţi singură ?
─ O poveste lungă şi tristă.
─ Ah ! N-am ştiut. Mă scuzaţi că am întrebat !
Bătrânelul nu mai întrebă nimic. La câteva momente distanţă se auzi vocea căpitanului acelui zbor ce-şi îndemna pasagerii să îşi pună centurile de siguranţă, pentru că se pregăteau de decolare. Toată lumea ascultă şi după alte minute, avionul se afla deja în spaţiul aerian. Anna începu să cerceteze harta New York-ului cu mare atenţie, căutând pe ea strada unde îşi avea adresa noul ei apartament. Zborul avea să dureze câteva ore bune şi Anna închise ochii pentru a se odihni.
Aceeaşi voce a căpitanului o trezi din somn. Călătorii erau anunţaţi să-şi pună centurile, căci avionul urma să aterizeze pe aeroportul internaţional din New York. Anna se trezi, ridică „oblonul” de la geamul avionului şi privi un răsărit superb de soare din avion. Avionul se afla deasupra oceanului. Văzu Statuia Libertăţii, ridicându-se asemenea unui colos pe mica insulă, unde în trecut coloniştii erau sortaţi şi celor sănătoşi li se dădea voie să intre pe pământul liber. Privi apoi oraşul de sus cu întreaga pleiadă de zgârâie nori şi i se părea ciuntit. Era şi firesc, căci lipseau Cele Două Turnuri Gemene, ce fuseseră atâţia ani de zile simbolul New York-ului. În final, avionul ateriză pe pământ American.