Outline · [ Standard ] · Linear+ Demon`s Tears

[Majin]

"Ningea slab ... Noaptea era fara luna. Tot ce se auzea erau urletele lupilor din padurea vecina orasului. Isi stranse aripile ... Ura ca apa sa-i umezeasca aripile. Statea pe balustrada acoperisului blocului in care locuise ea ... Isi scoase pachetul de tigari . . . Primul fum il relaxa... Se retrase in adapostul creat de scarile care duceau spre panoul publicitar de pe acea cladire ... Nu suporta aceste lumini moarte dar de data asta ii foloseau ... Mai trase un fum ... Ninsoarea se intetise, iar fumul topea fulgii dni jurul lui ... Ea ... Cati ani trecusera? 10 ? Poate si mai mult."
“Un an are 12 luni.
O luna are aproximativ 30 de zile.
O zi are 24 de ore.
O ora are 60 de minute.
Un minut are 60 de secunde.
O ora are 360 de secunde.
O zi are 86450 de secunde.
O luna are aproximativ 259200 de secunde.
Un an are cca 3110400 secunde.
Cat timp a trecut? 15552000 secunde…”
Secunde care cursesera dureros prin sângele lui. Secunde care pentru el nu aveau nici o semnificatie. Semanau ca doua picaturi de apa. Ca si atunci, si acum, secunda 1 si secunda 2 erau una si aceeasi. Aceleasi sentimente, aceleasi amintiri, aceleasi gânduri împovoratoare… Aceeasi durere. “Vor mai trece înca 15552000 de secunde, si totul poate fi la fel… “. Începuse sa numere “115552001… 15552002… 15552003…”. Ridica ochii spre ninsoarea stânjenitoare. “E iarna…”. Deschise palma, lasând câtiva fulgi fragili sa se aseze, strângând pumnul si topindu`i. “Aripile…” Atât de frumosi si totusi atât de stânjenitori! Fulgii îi udau aripile silindu-l sa se scuture foarte des si într-un final sa se retraga sub un panou comercial. Luminile neoanelor îl orbeau; fusese o vreme când îi erau nesuferite dar nepasarea îl cufundase într`o stare de letargie în care totul era la fel… fie soare, fie neon. Ridica ochii si strapunse cu privirea toata privelistea, încercând sa vada ce acum nu mai exista. Ca si cum dincolo de perdeaua de fulgi ar fi fost cineva asteptându-l, ca si cum acea desime ar fi constituit o poarta catre un tarâm al fericirii, al paradisului.”Prostii…”.Alunga imaginea din minte si`si scoase pachetul de tigari, singurul lucru material care mai putea face ceva pentru el. Tragând, primul fum îl linistea, învaluindu-l intr-o stare euforica de nedescris si, pentru câteva secunde ar fi zis ca stie ce e fericirea. Unul dupa altul, fumurile parca desenau amintirile în fata lui, contopindu-se cu fulgii de nea, scriind povestea lui. “Diana…”. Atât de departe si totusi atât de aproape încât ar fi vrut sa întinda mâna sa o atinga, dar frica ca ar putea disparea si acea mica iluzie, îl tintuiau locului. Sperantele care îl stapâneau pe masura ce consuma tigara, conturau din ce în ce mai clar chipul fetei, aducandu-i un zâmbet amar pe buze. Era ea, zâmbindu-i si vorbind ca de obicei despre cele mai marunte lucruri cu vocea ei vesela…
“- Au înflorit ghioceii. Vino, vino sa`i vezi..” “-Nee, mai spune-mi o data povestea…” “- Vrei sa auzi visul meu? Era o zi ca aceasta..” Mereu, mereu zâmbitoare. Mereu, mereu inocenta, plina de viata. Mereu, mereu atostiitoare….”-Stiai ca zapada când se topeste, devine primavara?”. “-Stiai ca libelulele traiesc numai o zi?” “-Stiai ca o stea cazatoare înseamna înca o viata în minus” “-Stiai ca..” “-Stiai ca...” “-Stiai ca…” “Stiai ca…”. Înca îi rasunau în urechi cuvintele ei cristaline, vesnic uimita de micile descoperiri.. Pfuuuuuu O rafala de vânt îi sterse chipul amagitor, lasând în urma lui lacrimi fierbinti picurate cu fulgi mari.
Închise ochii si mai trase un fum de tigara, amintindu-si de o întrebare pe care obisnuia sa i-o puna adesea “-Hey, mai spune-mi o data… cum ne-am întâlnit?”. Avea acea privire rugatoare, angelica pe care nu o putea refuza niciodata. Zâmbea si o vedea cum plange de placere de fiecare data. Îsi aminti cum o întâlnise….

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

“Ave Maria” incepuse sa se auda o data cu sosirea orei 7.00 am, indeplinindu-si datoria zilnica, dimineatza de dimineatza. Versurile umplura camera, notele urcand treptat, lin… numai cat sa o faca sa o perceapa si sa-I aduca zambetul pe buze. Simtea cum muzica se transforma intr-o patura de matase care se indreapta incet spre ea, invaluid-o putin cate putin si dandu-I un sentiment de nemaipomenita placere. Ii placea sa ramana nemiscata pana nu se mai auzea nici un zgomot… sa simta mangaierea si sa-si stapaneasca dorinta de a sari si cauta ceva sa stranga in brate. In cele mai dulci fantezii ale ei, muzica lua forma unui Luceafar, acel Luceafar Eminescian spre a carui superioritate aspira… acel Luceafar care ar duce-o dincolo de sfera subiectivitatii, care ar face-o sa moara ca sa reinvie apoi, oferindu-I imparatia si toata dragostea … dragostea cea mai pura si totodata cea mai sublima. Si zambea…
Dimineatza aceasta, melodia I se prelingea pana in suflet provocandu-I o placere impinsa pana la lacrimi… lacrimi de fericire… Intinse mana lenesa si opri aparatul. Trecusera deja 5 minute si trebuia sa se pregateasca sa plece. Oricat de greu ii venea sa se desprinda din paradisul sau, scoala era scoala…
Acoperita toata de cearceaf, cineva care ar fi stat intr-un colt al camerei ar fi putut admira in secundele urmatoare un spectacol pe cate de angelic, pe atat de provocator.
Ea isi lasa afara intai o mana, tragand usor cearceaful si descoperind cateva suvite de par albastru demn de reginea Oceaniei care se revarsau ca apele unui rau pe perna apoi pe marginea patului. Un chip rotund si de copil se invi lenes, deschizandu-se lent o pereche de ochi rotunzi si mari de un negru ca smoala, un negru in care te puteai pierde, un negru care ascundea atat de multe… Trase un picior pe marginea patului, parca pregatind terenul, si aluneca usor de sub satinul gri pe covor dezvaluind intai picioarele atat de planpande si rozalii ca pielea unui bebelus, si apoi trupul mic si firav acoperit doar de o camasuta subtire cu bretelutele lasate.
Ajunsa jos pe covor, isi intinse bratele ca o pisica zabovind cateva secunde pentru a-si dezmorti oasele. Intr-un final, se ridica dintr-o miscare si cu o energie brusca disparu in bucatarie pentru a-si pregati micul dejun.
Isi pregatea ceaiul fredonand, punand pe masa mancarea cu o gratie specifica caprioarelor. Manca zambind, se spala zambind pe ritmuri de muzica clasica, se imbraca cu un adevarat ritual in timp ce dansa pornind in pasi plutitori catre scoala, lasand in urma parfumul imbatator al pielii sale, combinat cu gelul de dus…
Un spectacol incantator pe care el il privea nesatul de atata vreme. De fiecare data descoperea la ea lucruri noi, o admira cum cerceteaza toate lucrurile din jur, cum le atinge parca ar fi comunica cu ele cum pluteste prin camera aducand soarele cu zambetul ei chiar si in cele mai ploioase zile.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Un spectacol la care el nu ar fi renuntat niciodata. Ea era prea fermecatoare ca sa se poate retrage, sa se intoarca la “casa” lui si sa nu comita aceeasi greseala. Isi zambi amar intreabandu-se “Si acolo ce as face?...” .
Scoase vesnica tigara si se intinse pe pervazul geamului visand cu ochii deschisi la o fericire ce ii era interzisa din nou. O fericire la care stia ca nu trebuie sa aspire… si cu toate acestea nu putea inceta a o supraveghea. Era ceva la ea care il tinea tintuit in preajma ei, poate acei ochi, poate acel zambet, poate sunetul cristalin al vocii ei, poate gratia ei, poate. Poate totul “Lilith”
Deznadajtuit, realiza ca stia raspunsul, dar nu vroia sa il inteleaga. Nu vroia sa stie, nu vroia sa accepte motivul pentru care traia in umbra urmarind-o, insetat dupa orice gest al ei.
Si cu toate acestea, vocea constiintei il chinuia ingrozitor de fiecare data cand se gandea. Ea era reincarnarea lui Lilith, fara nici o indoiala. Infatisarea, comportamnentul era candva fata pe care o iubise, fata care in Craciunul anului 1910 ii zambise si-l sarutase pentru prima oara. Fata care ii aduse cea mai mare fericire si totodata cea mai mare nenorocire. Pentru ca Fericirea este egoista si nu poate veni singura. Nu poate trai fara partenera ei, Nenorocirea. Si pe cat de putin sta Fericirea alturi de noi, pe atat de mult zaboveste completarea ei. Fericirea se plictiseste repede de
oameni. Ea vine, ofera tot ceea ce poate duce omul intr-o stare de extaz si pleaca toti oamenii sunt la fel cand sunt fericiti. Aceeasi banalitate de cand Dumnezeu l-a facut pe Adam. Si atunci Fericirea se muta, lasandu-I loc iubitei sale pentru a nenoroci fiintele. Nenorocirea are numeroase cai de a aduce un om in cea mai josnica conditie psihica. Ea se distreaza vanzandu-si rezultatele si nu se satura niciodata.
Dar el nu stia asta atunci el stia doar ca o data cu sarutul ei va fi fericit, pastrand aroma ei nopti intregi. Naivul de el, nu stia ca primul va fi si ultimul. Nu stia ca incalca regulile, nu stia nimic. Era un copil plin de viata si dornic sa ofere toata dragostea de care era capabil.
Si astfel incepu razboiul.
Stranse ochii la amintirea evenimentelor si o lacrima I se prelinse pe obraz pana pe buze, simtindu-I gustul amar. “Lilith”.
Ochii aceia negri si buzele rosii care il sarutasera erau acum ale fetei din prezent. Se ridica sa ii urmareasca pasii pe scari apoi zborul catre trotuar si trecerea de pietoni, iradiind, ca pe alta lume, fara a observa nimic in jurul ei. Fara a observa masina care se propiase iminent de ea si o izbise cu toata forta, aruncand-o dincolo de parapet.
Prin fata lui imaginea se derula ca un film in reluare. Ochii I se deschisera intr-o surpriza dureroase, gura I se stranse iar trupul I se rostogolea catre parapet invaluita incet de un nor cenusiu. Demonului ii inghetara toata simturile. Cunostea semnifiatia acelui nor prea bine. Gandul ca va disparea din nou, gandul ca ea nu ar mai deschide niciodata ochii negri sa-l priveasca, gandul ca nu i-ar mai auzi vocea il facu sa tasneasca catre ea, uitand de toate regulile impuse dupa moartea ei. Spulbera ceata cenusie ce se forma din ce in ce mai densa in jurul ei, si ii atinse buzele cu mana,
invaluind-o mai apoi cu aripile. Era o imagine nevazuta de nimeni cu exceptia ingerilor si demonilor din ceruri si din iad care il vor blestema si il vor neferici din nou. Dadu drumul unui suvoi de lacrimi lasandu-si trupul sa se transforme si incet sa se materializeze. Nu o va pierde cu orice pret.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Nimeni nu reusi sa isi dea seama cand si de unde aparuse acel tanar care o tinea acum in brate, tremurand. Se adunasera in jurul lor, mirati si murmurand, insa nimeni nu indraznea sa se apropie. Tanarul putea auzi soapte in jurul lui, sopate care il facea sau vre sa urle la toti, sa-I goneasca: “Probabil a murit” “Impactul a fost prea puternic, nu va rezista”, “Si era asa de tanara”. Intr-un final se auzira si sirenele salvarii, imprastiind lumea din jur si linistind atmosfera. In cateva minute lumea isi relua cursul ei normal ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Tanara fusese dusa la urgente dar rezultatul analizelor era uimitor. Doctorii isi spusera ca era extrem de norocoasa sa se aleaga doar cu bratul stang usor fracturat in urma unui asemenea accident. Ii adminstrasera un sedativ ceea ce o adormi pana dimineatza.
Cand soarele rasari, mangaind cu razele trupul si chipul fetei din pat, el era inca pe margine, dormind in timp ce ii tinea mana intr-a lui. Fata deschise ochii si il privi incruntata. Nu il cunostea, nu il mai vazuse niciodata. Era confuza si camera necunoscuta o inspaimanta. Roti privirea dar nu dadu cu ochii de nimic familiar. Inima ii batea puternic si dorea sa se ridice, sa fuga trecandu-I prin minte tot felul de scenarii dubioase pe care le intalnise prin filme. Atunci ii simti rasuflarea greoaie si se intoarse brusc catre el. El ii zambea.
-Umm..., incepu ea usor, unde sunt?
Tanarul continua sa o priveasca fara a spune un cuvant. Adresarea directa, privindu-l in ochi il pierdu, ramanand fara glas. Se simtea ca un pustan fixat de profesoara preferata, aducandu-I roseata in obraji. Nu mai vorbise de aproape un secol. Nu-si mai auzise vocea de atata amar de vreme. Mai stia sa pronunte cuvintele? Oare cum ii va putea raspunde?
Ea se nelinisti si mai tare si isi trase mana brusc. Atunci el realiza gestul nepoliticos pe care il facuse si cu o scuturare usoara din cap incerca sa isi revina.
-La spital. Ai avut un accident .. umm.. pe trecerea de pietoni.. Iti amintesti?
-Ah..., exclama vioaie.
Roseata ii reveni in obraji iar ochii negri I se linistisera, incepand sa sclipeasca. Atunci reusi sa examineze indeaproape chipul celui de langa ea, ramanand profund impresionata. Chipul sau cu nuanta de piele gri era indulcit de zambetul sau de copil dar totodata atat de enigmatic. Plete cu reflexii de perle negre ii incadrau fata, dandu-I o infatisare asemenatoare acelui Luceafar din visele sale. Era fermecata si un sentiment puternic de implinire o invada. Stia ca era cel pe care Il visa noapte de noapte, cel pe care il astepta de o viata in compania melodii sale preferate “Ave Maria”.
Vazand-o cum il fixeaza, tanarul schita un gest de a scoate o tiagara dar se opri amintindu-si unde se afla. Era incurcat si nu stia ce sa faca iar o tigara cu siguranta l-ar fi linistit si i-ar fi dat cateva idei. Era framantat, ce sa ii spuna, ce sa faca si pierdut in gandurile sale , vocea ei il facu sa tresara:
-Cand pot pleca de aici? Ma simt bine. Uite ce soare frumos! Nu se poate ca intr-o zi ca asta eu sa stau pe patul de spital.
Ridica capul speriat cand o vazu sarind din pat catre geam. Era inca prea slabita sa faca gesturi atat de bruste. Tasni catre ea si o prinse exact inainta sa atinga pamantul.
Picioarele nu o tineau inca. Cazuta in bratele sale se simtea ca pierduta in fanteziile create in cele mai adanci nopti. Incepu sa tremure toata in timp ce el o ducea catre pat cu gesturi delicate.
-Cred ca ar fi mai bine sa mai stai o vreme in pat. Nu ti-ai revenit total si astfel de gesturi te pot rani.
-Dar nu pot sta in pat! Ii striga ea cu o voce sugrumata si deznadajduita cand ii el ii dadu drumul.
-Vei iesi si afara, dar astepta sa ai permisiunea doctorului. Ce ai face daca din nesabuinta te-ai rani si mai tare si ai putea cauza accidente ireversibile?
Fata ridica o spranceana catre el si pufni in ras. Un ras atat de sanatos si vioi incat tanarul ramase socat de veselia ei in ciuda faptului ca simtise moartea atat de aproape de ea.
Doctorul surprinse momentul si se declara mai mult decat multumit de revenirea tinerei si dupa o scurta examinare ii recomdanda cateva zile de odihna in spital pentru ca apoi sa plece fara nici o grija acasa.
-Doamne Dumnezeule, atatea zile captiva aici? O sa innebunesc! Trage jaluzele sa nu mai vad soarele cum ma cheama afara altfel incep sa plang, sopti catre el. Si scoala? Sub nici o forma nu pot lipsi de la scoala. Restul imi vor simti lipsa, nu pot sa sar
peste lectii! Nu, nu, nu!
Vazand-o cum se vaita ca un copil, tanarul izbucni in ras facand-o sa se incrunte.
-De ce razi, ma rog?
-Vrei sa mergem sa facem o plimbare in curtea spitalului? Te asigur ca ai ce vedea.
La cativa pasi departare este o gradina special amenajata ca un parculet unde poti admira florile de pe o banca. Dar asta numai daca promiti ca esti cuminte si asculti de ce-ti spun eu.
Tanara paru sa se gandeasca o clipa, apoi afisa un zambet larg si nu-I trebui mult sa se dea jos, cu grija de data asta, si sa inainteze sprijinita de el pe holuri.
Demonul simtea cum isi pierde personalitatea si incet incet redevine ca in zilele acelui an. Devenea uman si nu regreta deloc. Fericirea il umplea si nu ii permitea sa se gandeasca la altceva. Naivitatea punea iar stapanire pe el, se increzuse in amagirea vietii ca oamenii pot fi fericiti ca el ar putea fi fericit alaturi de un om. Nu vroia sa deschida ochii mai departe de ea, nu vroia sa vada dincolo, sa accepte ca nenorocirea s-ar putea repeta. Ii era de ajuns chipul acesta invaluit de lumina, ochii zambitori si parfumul ei. Ii erau de ajuns.
-Woaaaa...
Exclamatia ei il smulse dintre gandurile sale si o privi zambitor. Era plina de admiratie catre peisajul din fata lor si parca ea insasi devenise o floare. Bucuria ei era molipsitoare si putea sa jure cum o vede ca se materializeaza intr-un fluture si zboara din floare in floare, daruindu-le o stralucire aparte, zburand apoi catre fiecare om din jur aducandu-le zambetul pe buze.
Se asezara pe o banca, ea admirand minunile naturii, el admirand-o pe ea.
-Spune. Nu ti se pare minunant? Ii auzi vocea indepartata. Nu ti se pare ca in astfel de momente parca raiul coboara pe pamant, pentru o fractiune de secunda infatinsandu-se oamenilor, aratandu-le ca exista viata dincolo de moarte si incurajandu-I sa fie mai aproape de Dumnezeu pentru a trai o vesnicie in acest rai? Nu crezi ca suntem privilegiati ?
Ochii ei negri se intoarsera catre el, fixandu-l intrebatori. Era evident ca astepta un raspuns, un raspuns pe care el nu il avea. Ce stia ea despre Rai? Despre cer si pamant, despre ingeri si demoni? Ar fi nefericita daca ar sti oranduielile lor, daca ar sti decaderea Raiului.
-Ave maria, gratia plena, Maria gratia plena, Maria, gratia plena, Ave, ave dominus, Dominus tecum, Benedicta tu in mulieribus, Et benedictus, Et benedictus fructus ventris, Ventris tuae, Jesus, Ave Maria.
Fata incepu sa cante incet melodia ei preferata cu o voce inceata, lina, aducand a cantarile zeitelor. Chipul i se lumina puternic, si parea ca se inalta o data cu ridicarea vocii, pronuntand din ce in ce mai clar. Vocea ei atrase privirile din jur si parca si florile se indreptasera catre ea, plecandu-se in fata acestei minuni.
-Ave Maria, Mater Dei, Ora pro nobis peccatoribus, Ora pro nobis, Ora, ora pro nobis peccatoribus, Nunc et in hora mortis, Et in hora mortis nostrae, Et in hora mortis nostrae, Et in hora mortis nostrae, Ave Maria.
Incheie cantecul cu un a prelungit, patrunzand in sufletele tuturor. Ramase intr-o stare de visare incapabila sa se desprinda din noua fantezie creata, formand un tablou pe care Da Vinci ar fi fost mandru sa-l picteze, transformand-o pe ea intr-o Madona.
Aplauze firave ale catorva bolnavi iesiti la plimbare o adusera cu picoarele pe pamant, fancand-o sa se inroseasca si privind catre el cu o inocenta fara margini, o inocenta care il facea sa planga. Il auzi soptind “Lilith”
Fata isi pleca fruntea, pentru o clipa intunecandu-se la chip, nedumerindu-l pe cel de langa ea. Revenindu-si intr-o fractiune de secunda, ii intinse mana vioaie si rosti cu un glas raspincat:
-Numele meu este Diana. Dumneata, straine cu chip Luciferic cine esti?
Tanarul tresari la gestul brusc al fetei si ramase blocat. Nu stia cum sa reactioneze...
Ochii ei erau acum maniosi, putea simti asta , dar nu era o manie demonica, plina de ura, din contra.. era o manie copilaroasa, care il facea sa-I afiseze acel zambet enigmatic, tratand-o ca pe un copil nestiutor. II prinse mana firava intr-a lui, si sopti prinvind-o in ochi:
-Gabriel.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

[Innocent]

Macar una dintre ele nu poate "supravietui"? sau ma rog ideea e ca poate supravietuiesc impreuna... Oricum mi-a placut desi este trista ca de obicei...

[sarkastik]

Mi-a palcut foarte mult . Mai ales prima parte :)