Outline · [ Standard ] · Linear+ Scurte povesti

[CyBeR]

Am o mica ideea:
Sunt sigur ca nu doar Demona sau Redleaf sau alti artisti scriu lucruri uimitoare. Am creat acest topic pentru cei ce au povesti scurte, ce nu vor fi continuate sau asupra carora nu vor reveni. Cine are asemenea lucrari e rugat sa posteze ceva aici. Sa specifice daca vrea si critica asupra povestii(unii sunt usor descurajabili).
Va rog sa nu ignorati acest thread. Consider ca are potential in descoperirea unor eventuale talente.
P.s>fara tampenii gen bancuri seci puse pe post de poveste sau ceva...totusi e un forum oarecum serios.
Va rog postati comentarii asupra ideii toopicului..


SI ca sa dau curaj...incep eu cu o poveste cam de 2 lei(vechi) asupra careia nu m-ar deranja ceva critici. Sa vedem ce iese din threadul asta....poate ceva uimitor.

[CyBeR]

,,,

[blackinque]

:weee: enjoyed it. te rog tine cont ca e 3 noaptea si mi-e prea somn, asa ca s-ar putea sa fac unele greseli :x

ai imbinat toate legendele. o armonie care se vrea a fi. si crestinismul uneste tot. din cate am inteles, protagonistul e un demon? ...apropo, am vazut ca prima data spui ca demonii nu au aripi(desi au), apoi ca demonii lui osiris au aripi negre...anywayz, excluzand asta, probabil e mai mult o metafora, pentru cei mai melancolici, care se simt exclusi, solitari, nefericiti. se pare ca predomina o tristete grea in acest short story. foarte frumos. si sfarsitul, lasa impresia unei continuari. sau probabil renasterii...

sa mai posteze si altcineva, toate "operele" :x mele au fost sterse si n-am ce sa va ofer...

[Majin]

pt ca ma grabesc..nu o sa bat campii mult...ce sa zic..i like it...cum spuneai si tu ..e contrar postarilor mele...i like it...so...thats it..diseara revin cu o postare ..ami lungutza..

[CyBeR]

Hell yeah, inca mai exista topicul asta...credeam ca s-a pierdut cu secole in urma. I am surprised...oh well, datand deja de cateva luni...cateva multe luni:

Ai grija ce-ti doresti

Inchise ochii si expira fumul ce-l sorbise cu sete din ultima tigara. Pachetul mototolit statea aruncat in iarba, langa el. Sorbi din nou din tigara si privi peste peisajul ce I se intindea in fata ochilor, tabloul de sfarsit de toamna pictat de un sadic pe fata naturii: cativa copaci uscati, cu ramurile proiectandu-se intunecate pe lumina tot mai slaba a soarelui ce apunea in spatele dealurilor golase, lumina filtrata prin cateva sparturi dintre norii intunecati. Cateva ciori zburau dintr-un copac in altul, croncanind zgomotos si rupand cu asta zgomotul slab al adierii vantului tomnatic. Umbrele se intindeau tot mai lungi, tot mai palide peste peisajul dezolat.
Mai trase un fum de tigara si inchise ochii din nou.

Trei zile de ploaie si inca continua sa ploua chiar si in acea zi. Orizontul orasului se contopea cu norii grei si negri, formand o zare intunecata si lipsita de viata, brazdata rar de serpi de lumina, ecoul tunetului propagandu-se prin jungla de ciment. Cativa oameni cutreierau strazile aproape inundate, ascunsi sub umbrele sau haine de ploaie, cu capetele aplecate si hainele stranse pe trupurile zgribulite.
Camera sa era de asemenea intunecata. Mobilata cu responsabilitate, totul redus doar la strictul necesar, aducea cu sobrietatea unei camere de azil. Pana si mirosul de vechi si mucegait era asemanator, cu usoare arome plutind in aerul rece. Doar peretii pareau nelalocul lor, tablouri de toate felurile atarnand acoperite de praf, insufletind usor camera moarta. Copii dupa mari opere clasice il priveau cu tristete acum, in timp ce el asculta sunetul ploii peste muzica din casti data la volum minim.
Barbatul sta si privea pe geam, cu ochii inchisi si visand. Isi fuma singura tigara ramasa si tremura usor din cauza umezelii si a racorii ploii. "Higher, higher, hear the thunder roar from above...", versurile curgeau aproape imperceptibil din casca ce-i atarna la gat..."And we'll rise right before their eyes"...nu mai era atent la muzica de mult, privirea pierzandu-i-se printre umbrele negre ale blocurilor.
Ecoul unui alt trasnet se rapandi prin orasul mohorat, acoperind sunetul unei chei ce se rasuci in usa de la intrare, aceasta deschizandu-se cu un scartait usor, de neperceput in sunetul monoton al ploii.
Intra o tanara, cu putin peste varsta adolescentei. Semiobscuritate holului ii ascundea fata iar parul ii cadea in valuri peste umerii goi. Lasa sacosa sa-I cada din mana, rezemand-o neglinjenta de peretele unde varul se cojea. Incepu sa fredoneze, doar pentru ea, aproape in soapta.
-Day by day, watching you disappear…
Se descalta repede de adidasi, aruncadu-i intr-un colt al holului, lasand apa sa se scurga din ei pe gresia rece. Raceala acesteia o infiora cand pasi pe ea, trimitandu-I fiori reci pe sira spinarii. Simti apa cum ii siroia pe spinare si din nou se infiora cand patrunse in camera putin mai luminata.
-Wishing that you were still here besides me…
Pasea usor, fara nici un sunet pe parchetul ce stralucea chiar si cu lumina slaba la care era supus. Picaturi mari I se prelingeau pe haine, pe par, pe fata, asemeni lacrimilor reci pe care le varsase de multe ori in acea camera pe care ea insasi incercase sa o insufleteasca, chiar daca doar oferindu-i un strop de viata. Ca si lacrimile, picaturile se spargeau pe acel parchet care mirosea mereu a tutun, a ceara, a cafea si a cerneala intr-un amalgan ce-I ametea mereu simturile.
-On my own, swimming against the tide…
Soptea versurile pe care le cunostea atat de bine, atat de familiare precum ii era si el. Pasi incet in spatele lui, asemeni unei pisici. Stia ca playerul era pe repeat, stia din nou ca el nu e acolo, ca tigara e uda si nu mai trase un fum de minute bune; stia ca n-ar auzi-o nici daca ar fi mers normal; stia ca nu va simti perdeaua ridicandu-se si caldura ei langa el. Dar totusi, ii facea mereu placere sa se furiseze, sa incerce sa-l sperie, sa poata rade pe seama lui ca-n vremurile lor bune.
Privirea lui se golise complet, pierduta in departare. Intinse mana cu atentie peste a lui si lua casca care atarna neputincioasa la gatul sau si cu la fel de multa atentie si-o puse in ureche.
-There’s nobody on my side but your memoryyy…ii canta ultimul vers al strofei in ureche cu vocea ei placuta, calma, atat de diferita de a cantaretului. Il facu sa tresara si sa se intoarca mirat inspre ea, cu parul negru la fel de ud ca al ei, cu fata la fel de scaldata in stropii ce continuau sa cada nepasatori afara.
Il privi direct in ochi, urmarindu-si reflectia in ei.
-Buna dimineata. E cam seara de acum, dar pentru tine tot una e de multe ori.
-Cum de te-ai intors? o intreba in timp ce forma ei incepea sa i se desluseasca in fata ochilor. Ziceai ca n-ai sa mai revii aici astazi, ca ai sa petreci restul zilei impreuna cu el.
Un fulger lumina camera pentru cateva fractiuni de secunda iar traznetul le bubui din nou in urechi, geamul tremurand usor odata cu explozia. Ea se indeparta de el si se aseza pe canapeaua din centrul camerei, impingand usor cu piciorul masuta pe care trona masina de scris in fata ei. Il privi cateva secunde, cat se apropie de ea:
-Eh, planurile se schimba, stii? N-a mai vrut sa vina azi cu mine, ploaia il deranja prea tare...nu-l invinuiesc.
Barbatul arunca tigara uda in scrumiera ticsita deja de scrum si tigari terminate, cea din urma ornand mormanul asemenei ciresei de pe tort.
-Niciodata n-am sa te inteleg...nu cred ca mai pot numara de cate ori ai patit asta.
Fata privea inspre parchet, cu mainile lasate pe canapea, cu palmele desfacute...
-Stiu...sopti ea. Isi ridica privirea inspre el, zambind.
-Dar nu conteaza. Macar apuc sa citesc ce-ai mai scris zilele astea.
Zambetul ei il infiora si il facu sa-si fereasca privirea. Nu suporta niciodata sa o vada asa, sa o vada zambind doar ca el sa nu o intrebe nimic.
-Iti pregatesc o cafea si niste schimburi ca sa te incalzesti. Credeam ca ti-am dat o umbrela cand ai plecat de aici.
Vocea lui nu trada un ton de apostrofare, nu-i placea sa o certe desi de multe ori ar fi preferat sa tipe la ea decat sa o asculte, sa aiba rabdare din nou si din nou, de fiecare data cand se intorcea in apartamentul lui.
-Ca intotdeauna, esti dragut cu mine...ti-am cumparat tigari si niste chestii pentru frigider. Ai sa mori de foame intr-o buna zi fara ajutorul meu.
-Tot ce se poate...fu raspunsul sau, in timp ce parasi camera, un zambet timid brazdandu-i chipul.
-Umbrela cred ca e la fundul sacosii...n-am vrut sa o folosesc. Se auzi din nou vocea fetei rasunand din camera.
"N-ai vrut sa arati ca plangeai din nou, ca nu numai picaturi de ploaie iti siroiau pe obraji."
Se intoarse curand si-i arunca un tricou negru, mult prea mare pentru ea si o pereche de pantaloni albi.
-Presupun ca nici in seara asta n-ai de gand sa pleci asa ca fa-te comoda. Iti aduc in curand si cafeaua.
Lua sacosa lasata langa usa. Cauta in ea pachetul negru de tigari in timp ce cafeaua incepu sa-si raspandeasca aroma in bucatarie. Lua din dulap cana cea albastra, cana ei, si o umplu pana aproape de limita. O duse cu atentie in camera sa de lucru, lasand-o pe masuta, in fata fetei care se schimbase deja; hainele ei ude fiind aruncate neglijent pe fotoliul unde mereu se asternea praful cand ea nu-l vizita perioade indelungate. Bluza ei rosie, cu umerii decupati, aproape ca ajungea pe parchet dar nu-i dadea atentie. O purtase special ca sa-i arate cat de mult indrageste cadoul iubitului ei, dar el alese sa nu apara nici in acea zi, invocand unul din motivele sale puerile.
Langa fotoliu, pe o a doua masuta se aflau trei lumanari groase, pe jumatate topite, ceara lor formand o adevarata crusta pe suprafata lacuita a mesei. Mirosul lor inca plutea dulceag prin camera, inlocuit usor de cel al aerului umed ce se furisa prin fereastra intredeschisa.
Curand se intoarse si el, cu doua topuri de hartie in brate. Primul set i-l intinse ei, paginile scrise asteptand sa-si spuna povestea. Lumina brusca a becului o orbi pentru cateva secunde cand el apasa pe intrerupator dar intinse mana orbeste dupa pagini, cu ochii intredeschisi cautand mana lui.
Al doilea top isi gasi loc pe masuta, langa vechea lui masina de scris de care avea grija mereu, care niciodata nu i se stricase in toti anii de cand o cumparasera impreuna.
Se aseza si el pe canapea, aprinzandu-si o noua tigara si tragand masuta mai aproape de el din nou. Lua o coala alba din top si-si puse CD-playerul langa el pe masuta.
-Nici in seara asta nu bei cafea?
Vocea ei ii intrerupse rutina, si o privi cum sorteaza paginile pe care tocmai i le dase, asezata la marginea canapelei.
-Cateodata ma intreb cum poti sa functionezi in felul asta...
Ii zambi in timp ce-si scutura scrumul de tigara in scrumiera.
-Stii ca n-am nevoie, n-am avut niciodata nevoie de asa ceva.
Din cana ei, aproape neatinsa, aburii inca se ridicau din lichidul maroniu. O lua cu ambele maini si sufla asupra ei, in timp ce paginile le tinea rasfirate pe genunchi.
-Ai sa faci scurt-circuit intr-o buna zi, garantat. Ii zise in timp ce sorbi din cana.
Desi nu gustase niciodata, el stia mereu cum sa-i pregateasca cafeaua...numai el stia vreodata ce-i placea si cum ii placea. Punga de cafea mereu statea neatinsa pe raftul dulapului, pana venea ea.
-Si vezi ca ai ragusit cat ai stat acolo, la geam. La ce te gandeai in seara asta?
El fixa noua foaie in masina de scris.
-Nimic in mod special...visam...
Vocea lui calma si inflexibila o facu sa zambeasca, oferindu-i din nou siguranta pe care o simtea mereu langa el, langa acea persoana constanta in tot ceea ce facea. Mereu venea la el cand nu simtea ca altundeva ar fi primita, cand era ranita si nu vroia sa-si arate lacrimile altora, cand dorea sa evadeze intr-un spatiu diferit de realitate. Mereu stia ca el ii va oferi siguranta, o va lasa sa planga langa el fara sa o intrebe nimic, fara sa-i zica nimic. Era singurul om a carui tacere era mereu sincera, fata de care incerca sa fie si ea sincera, fara teama de efectul cuvintelor ei.
Ridica ochii din cana ei si il privi amuzata aproape:.
-Tu mereu visezi. Cateodata cred ca locul tau nu-i in lumea reala.
Pornind playerul, el isi puse castile in urechi si nu mai intentiona sa continue discutia. Fata se intinse pe canapea si se rezema cu spatele de umarul lui drept, cuibarindu-se in spatiul dintre el si canapea, incomodandu-l la scris. Fara sa-l intrebe, ii fura casca din urechea dreapta si o fixa in urechea ei. Stia ca avea sa zambeasca din nou sarcastic, sa dea din cap dar nu avea sa-i zica nimic, oricat de greu i-ar fi fost sa scrie din cauza ei, oricat i-ar fi amortit bratul. Isi puse paginile pe genunchii indoiti si se apuca sa citeasca.
Odata cu melodia din casti, porni si sunetul monoton al tastelor ce asterneau acum pe hartie o poveste pe care nu multi aveau sa o citeasca.
Sunetul neintrerupt al ploii, sunetul metalic aproape al tastelor si melodia lenta din casca, privirea lui fixa in foaia de hartie, fumul de tigara care se ridica incet spre tavan si umarul lui miscandu-se lent pe masura ce scria, miscand-o ritmic in timp ce foaie dupa foaie se mutau din stanga masinii, in dreapta, intr-o ordine pe care era nevoita mai tarziu sa o descifreze; toate acestea tinerei ii erau mult prea familiare, mult prea normale, cotidiene. Dar, ca intotdeauna, simti fiorii de placere ce-i electrocutau corpul de fiecare data cand atmosfera era aceasta. "Niciodata n-am sa ma satur de sentimentul asta, niciodata" isi zise inainte sa se apuce de citit, sa exploreze mai mult din lumea lui.

Luminile slabe ale stalpilor alungau timid tenebrele noptii. Chiar si putinii oameni de mai devreme disparusera, strazile ramanand pustii sub torentul necrutator. O singura umbra mai pasea prin lumina difuza, sunetul pasilor sai pierzandu-se in zgomotul de fond. Nu-i pasa de ploaie. Un barbat inalt, cu parul grizonant lipindu-i-se in suvite de fruntea uda, cu ochii inchisi si un zambet fin intre buzele subtiri si uscate, cu riduri usoare intrezarindu-se in coltul lor; pasea sigur, cu manile in buzunarele pardesiului lung ce-i ajungea pana la glezne, la doar cativa centimetri desupra paraiaselor ce curgeau pe strada. Pasea din lumina in adancul umbrelor si iar in lumina, pe masura ce drumul luminat se pierdea in noapte. Asculta sunetele ce-l inconjurau, ghidandu-se dupa un ecou numai de el auzit, numai de el stiut.
Se opri intre doua conuri de lumina, la adapostul umbrei, si deschise ochii. Privi spre una din luminile aprinse la etajele inalte ale colosilor de ciment si metal, zambetul firav intinzandu-se pe fata sa, adancindu-i ridurile.
Isi indoi genunchii, aplecandu-se usor inspre pamant. Fara efort, se lansa inspre primul balcon al blocului, prinzandu-se de marginea geamului acestuia, sfaramand sticla ce cazu in mici cioburi pe parchetul balconului si peste marginea acestuia. Fara sa-si dezlipeasca privirea de la lumina care-i atrase atentia, isi balansa corpul si sari la urmatorul balcon, si apoi la urmatorul, urcand rapid pe peretele blocului. Pe masura ce urca, entuziasmul sau se aprindea tot mai tare si inceta sa-si mai opreasca ascensiunea, salturile sale devenind ritmice, abia pasind pe cate un pervaz, lasandu-si greutatea pe piciorul cu care ateriza, aruncadu-se mereu inainte, tot mai sus.
In cele din urma, se opri la geamul care-l interesa atat de mult. Abia mentinandu-si echilibrul pe pervazul ingust, se apleca si privi prin fereastra intredeschisa, impingand-o usor pentru a o deschide mai mult. O tanara dormea intoarsa pe o parte, cu genunchii stransi la piept pe o canapea rezemata de peretele camerei. In cealalta parte se afla un tanar dormind pe un fotoliu, cu barbia in piept si bratele lasate moi pe bratele fotoliului. Langa el, pe o masuta, flacara muribunda a unei lumanari proiecta umbre sumbre pe peretii din jurul ei, umbre palide ce se miscau si dansau, sigure de solitudinea lor.
Barbatul zambi din nou si deshise mai larg fereastra, facand sunetul picaturilor ce se scurgeau pe podea sa se intensifice.
"Doi copii...nici ei nu stiu ce vor. Se bucura de ceea ce au, de orice mica rana ce le dovedeste ca sunt vii."
Ii privi in continuare pe cei doi, veghindu-le somnul, observand cum fata strangea la piept pagini unde cuvintele stateau asezata cu grija, observandu-i zambetul si miscarile usoare din somn. Observa si somnul calm al tanarului, amandoi intr-un echilibru ciudat unul cu celalalt. Le putea vedea visele, le putea vedea dorintele doar din simpla incruntare a sprancenelor, din usoara incordare a muschilor, din sunetele pe care le produceau in somn. Zambi din nou...
"Poate ca au sa fie ceva unic totusi."
Inchise ochii si trase aer adanc in piept, sufland mai apoi usor in camera semi-luminata. Suflarea sa se intuneca si se cobori spre parchet intr-o forma asemanatoare fumului gros al oraselor industriale. Cobori si calatori inspre cei doi, raspandindu-se in intreaga camera. Limbi intunecate se ridicau inspre ei, apropiindu-se timid de corpurile lor, probandu-i incet si retragandu-se rapid asemeni serpilor precauti. Tot mai multe se ridicara si incepura sa-i invaluie pe cei doi, patrunzandu-le in nas, pe sub pleoapele inchise, printre buzele intredeschise.
Barbatul se ridica in picioare, tinandu-si echilibrul intr-un mod neomenesc pe acel punct de sprijin ingust. Se lasa sa cada pe spate, in gol, cu ochii inchisi din nou. Cand se apropie de pamant, se rasuci destul incat aterizarea ii fu in picioare, dar fara sa se zdrobeasca de pamant. Ateriza lin, aprope lipsit de greutate, liber de toate fortele fizice. Privi din nou spre geamul unde lumina pieri usor.
-Poate nu veti gresi precum altii...rosti cu voce calda, aproape soptita.

Aburii cafelei fierbinti se ridicau in atmosfera umeda si rece. Puse cana pe masuta aproape de chipul ei, stiind ca asta o va trezi curand si va putea pleca repede spre club, sa predea noile lucrari editorului si sa-si primeasca suma mizera pentru lucrul lui. Care de multe ori nu mai ajungea sa fie publicat, paginile ramanand sa se ingalbeneasca in dulapul lui D., cum prefera editorul sa fie prezentat.
“Domnul D.”. Zambi amuzat ca intotdeauna, stiind cum I se va prezenta barbatul inalt si uscativ, imbracat in costumul negru cu camasa albastra mereu descheiata la gat. Se va aseza in fata lui pe scaunul scund al mesei din colt, din Club Paradigm, sub neoanele albastre; intinzandu-se peste masuta neagra, ii va strange mana cu fermitate prezentandu-se ca intotdeauna: “Domnul D., gata sa faca afaceri cu dumneavoastra.”
-Afaceri pe naiba…murmura cand isi aprinse o noua tigara si privi pe geam. Ploaia nu incetase inca si se facuse chiar mai frig afara. Privind in jos, abia putu discerne formele umbrelelor ce se miscau grabite pe trotuarele inguste, ferindu-se inspre marginea de langa blocuri cand o masina trecea pe drumul inundat. Luminile stalpilor erau inca aprinse, stralucind portocalii si palide in lumina slaba a acelei dimineti.
Arunca chistocul tigarii pe fereastra si se retrase de langa geamul intredeschis. Ii arunca o privire fetei care se ridicase deja in capul oaselor, sorbind linistita din cafeaua amaruie.
Il urmari cu privirea cum isi aranja paginile, ingenunchind langa masuta pe care se afla masina de scris, inconjurata de un haos de hartie.
-Presupun ca n-am timp sa le citesc inainte sa le ducem lui D., nu-I asa? Ii auzi vocea trista.
Fara sa-si intoarca privirea catre ea, o intreba cu voce calda, putin ragusita dupa cum il avertizase din seara precedenta.
-Ti-a placut ce ai citit aseara?
Fata rosi fara sa-si dea seama si mai sorbi o data din cana.
-A…a fost frumos ce am citit…
Se intinse dupa paginile rasfirate pe canapea, continuand aproape in soapta:
-Recunosc modelul personajelor tale. Dar…
Facu o pauza neasteptata si inghiti in sec. Simtindu-I incordarea, se intoarse inspre ea si o privi in ochi din partea cealalta a camerei.
-Da?
Vocea lui calma reusi sa o calmeze si pe ea. Bau ce mai era in cana si lasa paginile pe masuta din fata ei.
-Stii ca esti ceva aparte? Nu te pot intelege cum de inca mai poti vedea asa calitati…esti singurul care mai vedea asa ceva in mine.
Vazand-o cum ii evita privirea, lua un teanc din paginile pe care tocmai le sortase in doua topuri si se duse inspre ea, intinzandu-i-le:
-Poftim. Cat inca dormeai azi-dimineata, am coborat si am facut copii. Crezi ca ti-as refuza aceasta mica placere?
Fata il privi uimita cateva secunde si apoi ii zambi, lasandu-si capul in piept si luandu-i paginile din mana.
-Esti groaznic cateodata. Cand te duci inspre Paradigm?
-In cateva minute. De ce?
Se ridicase deja din fata canapelei si puse paginile intr-un plic maroniu, legandu-l la un capat.
-Vreau sa merg si eu. Mi-e dor sa aud prezentarea aia amuzanta. Domnul D. Imi place tonul lui.
Ridicandu-se, ii facu semn sa iasa din camera.

Curand, usa se inchise in spatele lor iar ei coborara in graba scarile, tinandu-se unul de celalalt atunci cand ajunsera la etajele unde iluminarea nu mai functiona de ani de zile si aproape impiedicandu-se la capatul treptelor. Nu luara umbrela cu ei ci alergara prin ploaie, fiind injurati amandoi de tracatorii pe care ii stropeau sau pe care ii impingeau din calea lor, fara sa le observe chipurile sub umbra umbrelei sau sub gluca gecii de ploaie. Continua sa ploua; orasul era aproape pustiu, aproape paralizat, tacut, pasnic. Zgomotul ostil fusese inlocuit de monotonia ploii, pe care o iubeau amandoi caci ii linistea. Putinii trecatori care mai infruntau capriciul vremii se retrageau curand in diferite cladiri, privind strazile gri din spatele jaluzelelor, cutremurandu-se la gandul de a se intoarce acolo, de a parasi caldura si siguranta unui acoperis deasupra capului.
Se oprira sub acoperamantul unei statii de autobuz, respirand greu si privindu-I amuzati pe putinii ce asteptau acolo. Respiratia li se condensa in vapori si se dispersa la putin timp dupa ce le parasea trupurile. Plicul maroniu statea protejat sub tricoul lui, neatins de vremea de afara.
Neonul alb, modelat in forma cuvantului “Paradigm” isi arunca lumina palida putin deasupra unei usi gri, de metal. Intrarea in club se afla intre doua cladiri, pe o alee ingusta si intunecata, unde doar neonul mai ridica mantia de umbre destul cat trecatorii sa poata patrunde prin usa pe care o pazea.
Aceasta se deschise cu un zgomot greu in fata celor doi. Pasira inauntru lasand picaturile de apa sa se scurga de pe ei, pierzand cateva momente la intrare, obisnuindu-se cu lumina oarba din club. Sala spatioasa ii intimpa ca intotdeauna, primitoare, in timp ce muzica se prelingea printre mesele ocupate de clientii obisnuiti, furisandu-se prin fumul gros de tigara inspre ei, acoperind complet zgomotul calm al ploii de afara.
“This cold emotion is taking me away / To a dark, distant place where I would only pray”
Cateva voci se distingeau in dreapta lor, de la una din mesele scufundate in lumina neagra a neoanelor speciale. Un zambet alb al uneia dintre ocupante… un ras scurt… tacere… si discutia reincepu, fara ca vreunul de la masa sa dea atentie noilor sositi.
Inaintara inspre barul cu tejghea inalta, mereu stralucitor de curata, cu scaune rotunde pe picioare inalte, lipsite de spatar, asezate in ordine in fata. Trecura pe langa cei doi ce stateau aplecati peste paharele cu bautura rosiatica, discutand aproape in soapta.
“As the sun sets slowly thoughts come to my head / This feeling’s so unbearing I wish you were dead”
Melodia se repeta. O privire se intoarse ostila catre bar dar nu schita nici un gest catre proprietara. Se multumit sa se incrunte si sa revina la starea de normalitate, continuand sa se prefaca ca asculta ce discutau cei din jur.
Fara sa ezite, se indreptara spre ultima masa, cea din colt. Acoperita mereu de umbra unuia dintre stalpii de sustinere, semiobscuritatea ii indeparta pe toti; in afara de ei doi, singurii ce ocupau vreodata masa cu forma ciudata si scufundata in intuneric.

Asezata pe scaunul obisnuit, figura lui D statea aplecata peste masa, cu spatele la ei. Muzica scazu in intensitate iar un sunet repetitiv incepu sa le sacaie auzul. Intai aproape imperceptibil, apoi tot mai puternic si mai distinctiv. Il recunoscura curand…sunetul picaturilor ce se spargeau de podea, intr-o explozie minuscula de apa. Era tot mai puternic pe masura ce se apropiau de masa si simtira sub talpi mazga subtire si lipicioasa de pe podea, asemeni noroiului. Fara sa-l salute pe cel ce-i astepta, se asezara pe canapea, in partea opusa a mesei, cu spatele la perete. Muzica se auzea tot mai slaba pe fundal.
“…a lullaby to close your eyes…Goodbye!”
Ultimele cuvinte se pierdura in incaperea spatioasa ce parea brusc chiar mai intunecata decat de obicei. Figura din fata lor nu schita nici o miscare, nu se ridica sa-I intampine cu obisnuitul lui salut amuzant. Imbracat in costumul lui negru cu camasa albastra, omul statea aplecat usor deasupra mesei, cu capul lasat in piept astfel incat doar fruntea lata cu parul negru tuns scurt I se putea discerne in lumina albastruie a neoanelor, in semiobscuritatea oferita de umbra stalpului; tinea mainile pe masa, stranse in jurul paharului umplut pe jumatate.
Era mai rece decat de obicei acolo iar linistea ce se instaura in intregul club devenea suparatoare, mai ales din cauza sunetului repetitiv obsesiv al picaturilor.
Ii intinse plicul peste masa pana aproape de mainile sale. Abia acum observa lichidul negru si vascos ce se intindea aproape peste intreaga masa, fara sa reflecte lumina albastra de deasupra lor, fara ca macar sa fie tulburat atunci cand cei doi lovira miscara masa un pic pentru a se aseza. Realizara de unde provenea sunetul acela, lichidul prelingandu-se de pe masa si cazand in picaturi mari pe podea unde o adevarata balta se formase.
-Stii, visele tale…te fac special…
Vocea lui D le distrase atentia de la lichidul negru caruia nu-I puteau gasi explicatie. Vocea adanca misca linistea incaperii si simtira asupra lor toate privirele celorlalti.
-Visezi obsesiv la nemurire. Te gandesti la asta mereu, scrii despre asta...numai nu indraznesti sa vorbesti.
Nu-si ridica privirea inspre ei. Tanarul deschise gura dar gasi ca nu putea sa zica nimic. Nici nu mai putea sa se miste, simtindu-si muschii incordati dar incapabili sa accepte comenzile mintii lui care le cerea cu disperare sa se supuna. Si ea era la fel, impietrita si incapabila sa-si miste privirea de la cel din fata lor.
-“Ce se intampla? De unde stii astea? Ce vrei?” si tot asa. La asta te gandesti acum. Si ea la fel…
O izbucnire in tuse ii facu trupul sa se cutremure convulsiv, rasturnand paharul din fata sa, facand bautura sa se imprastie peste lichidul negru, fiind inghitita de acesta aproape instantaneu. Revenindu-si, continua pe acelasi ton calm si adanc, foarte diferit fata de felul in care vorbea inainte de acea zi.
-Vrei sa stii secretele lumii? Sa nu mai privesti in zare, asteptand sa vezi ceva diferit? Ceva ce n-ai mai vazut? Asta vrei, asa astepti sa-ti simti existenta implinita… dar nu faci decat sa astepti si sa visezi. Ai cautat o vreme dar ai fost dezamagit si nu mai vrei sa vorbesti acum despre asemenea vise…
Ridica mana dreapta de pe masa si intinse un deget catre fata. Picaturi mari, negre I se prelingeau de pe piele, cazand inapoi pe masa cu un sunet puternic, provocand mici valuri pe suprafata pana atunci de netulburat.
-Si tu…si tu vrei sa stii. Dar nu cauti, te multumesti cu ce-ti arata altii…te multumesti cu ce-ti arata el. Ii citesti povestile si cauti intelegerea universului sau. Niciodata n-ai sa-l intelegi, cu toate ca faci parte din el…asta te distruge….
Razand incet, ridica privirea inspre ei. Ochii sai nu mai pastrau nimic uman, doar doua sfere albe adanc ingropate in orbitele negre. Chipul ii parea de smoala, aproape de nedespartit de umbra. Ii privira cu atentie bratul ridicat inspre ei si observara cum nu se scurgea lichidul de pe brat ci chiar bratul i se descompunea in picaturi mari si negre.
-Ce se intampla? Ce se intampla? Ce se intampla? Nu va mai saturati sa va puneti intrebarea asta?
Glasul ii deveni batjocoritor, taios. Incerca sa se ridice dar nu-l sustinura picioarele si se prabusi pe spate in baltoaca de pe podea, descompunandu-se in mare parte in acel lichid intunecat. In acelasi moment, cei doi simtira cum muschii li se relaxasera si incepura din nou sa-I asculte. Creatura incepu sa rada cinic pe podea, pe masura ce forma ii devenea una stratul subtire ce acoperea podeaua, lasand in urma doar costumul gri si camasa albastra.
Uitandu-se unul la celalalt pentru o fractiune de secunda, cei doi se ridicara, rasturnand masa peste ceea ce fusese Dl. D. cu zile in urma. Se repezira inspre usa grea de metal de la intrare doar pentru a intampina mai multa mazga oriunde priveau. Nu mai era nimeni in incapere iar substanta se intindea oriunde priveau, consumand podeaua, peretii, tavanul, consumand insasi lumina tulbure a camerei.
-E ca si cum am fi inghititi de intuneric…nu reflecta nimic.
Nu se mai putea calma si se agata de el, speriata si confuza. Inainte sa-si vina in fire, se simti trasa dupa el cu putere. Totul disparea sub acel lucru nenatural la care erau supusi ca martori, dar usa era inca vizibila, cateva gene de lumina desenand forma acesteia pe peretele tot mai negru.
Se repezi catre usa, incercand sa depaseasca petele de intunecime sarind peste ele. Dar lichidul lua forma si maini negre precum cerneala isi facura aparitia din el, apucandu-l de picioare, tragandu-l in jos. Se prinsera de marginea pantalonilor, de glezne, timid aproape la inceput, apoi tot mai hotarate.
Reusi sa se smuceasca incat sa se elibereze si o trase si pe tanara dupa el inspre iesirea care era la doar cativa pasi de ei. O impinsa cu toata forta inspre usa grea de metal, aproape aruncand-o acolo, izbind-o cu umarul suprafata acesteia. Bratele se agatau din nou tot mai disperate de el, tragandu-l cu tot mai multa putere, tot mai multe prinzandu-l de picioare si tragandu-l inspre corpul lor comun. Se smunci din nou, slabind stransoarea dar nereusind sa scape.
-Iesi! Nu mai astepta!
Tot mai speriata, isi aduna fortele si impinse cu putere, lasand lumina si sunetul ritmic al ploii sa inunde ce mai ramasese din acel loc candva cald si primitor. Dar intunericul era de nepatruns, lumina slaba a zilei ploioase nereusind nici macar sa alunge umbrele, daramite tenebrele adanci. Usa incepu sa se inchida pe masura ce fiinta intunecata reusi sa se extinda pana in dreptul ei, carlige formate din propriul trup agatandu-se de marginile acesteia, tragand-o cu putere, in ciuda eforturilor fetei de o opri.
-IESI! Striga din nou la ea, cazand in sfarsit in genunchi sub puterea bratelor ce nu ezitara sa-si sporeasca stransoarea asupra lui, apucandu-l acum si de tricou, si de brate, tot mai determinate pe masura ce forta ii secatuia.
Inainte ca usa sa se inchida complet asemeni capacului unui mormant, tanara se strecura afara. Vroia sa tipe, sa cheme ajutor dar era prea secatuita de putere, prea speriata pentru a mai produce orice sunet mai puternic decat gemetele plansului. Se lasa sa alunece in genunchi, cu spatele rezemat de usa ce tocmai ii luase ce avea mai drag si se lasa prada plansului incontrolabil, al tristetii si groazei.

Puterile il parasisera si nu se mai putea opune. Ochii nu-I mai serveau nici unui folos, nemaiputand discerne nimic in jurul sau. Bratele se stransera in jurul lui asemeni unor funii. O izbitura puternica il asurzi iar o strafulgerare de lumina veni din locul unde fusese usa pe masura ce o gheara nascuta din acea creatura trecu fara nici un efort prin metalul gros al acesteia. Un sentiment de groaza il lovi alaturi de o tot mai crescanda senzatie de clustrofobie, in sinea sa pierzandu-si speranta pentru propria persoana si ajungand sa-si indrepte toate gandurile catre cea care reusise sa scape din locul acela ce lui I se parea acum asemeni unui sicriu. Puterea bratelor il smuci din nou si-l facu sa cada pe burta, cu fata in mazga groasa si neagra. Acum ii simti mirosul putred si dulceag pentru prima data, se simti sufocat de miasma sa pe masura ce o simtea inundandu-I narile si gura, intepandu-I ochiul cufundat in ea si facandu-l sa se zvarcoleasca din cauza usturimii. Strangandu-si puterile din nou, incerca din nou sa se ridice, macar sa-si indeparteze chipul pentru cateva secunde de acea oroare in care se stia ca-si va gasi sfarsitul.
Lucrurile insa nu aveau sa se sfarseasca atat de curand. Aproape de fata sa, un ochi uman lua forma. Intai doar o pata alba in bezna perpetua, apoi un iris gri laptos isi facu aparitia si-si roti privirea in jur. Aceasta noua aparitie se misca prin bezna lichida, apropiindu-se de chipul sau si studiindu-l curios. Se inchise pentru cateva secunde doar pentru ca atunci cand reaparu sa aiba si o pereche identica, ambii privind curiosi la fiinta umana ce n-ar fi dorit nimic mai mult in acel moment decat sa poata tipa, sa-si exprime groaza si dezgustul pentru tot ce se intampla. O alta fasie subtire de alb isi facu aparitia sub cei doi ochi, incat o gura lua forma in doar cateva momente. O voce feminina, ascutita si aproape ragusita razbatu dintre buzele albe:
-Sange negru…alt sange negru…a trecut atat de mult timp…
Durerea il sageta brusc si nemilos in umarul drept pe masura ce gheara neagra isi croi drum prin carnea umarului, despartind oasele si aruncandu-l in agonie; o agonie de care nu avea cum sa se apere. Fara sa se poata abtine, tipa iar tipatul I se transforma rapid in gargara cand lichidul aproape il ineca.
-Sange negru si curat iti curge prin vine....te doare ca nu poti sa faci atatea, atatea vise care raman vise…
Chipul se ridica pe o bula neagra dar pentru ochii lui nu paru decat ca leviteaza pe langa el. Respira greu iar privirea I se indrepta plina de ura inspre acea figura simplista.
-Nu mai poti vorbi…nu incerca. Ai fost trimis la noi, in sanul meu…bine ai venit, copile avid de cunoastere, desi nu ne vom sti mult.
Facu o scurta pauza in timp ce o a doua lovitura se auzi in metalul usii si o alta raza de lumina strafulgera pentru o secunda in interior, inainte ca corpul negru sa umple gaura si aceasta gaura. Vocea isi schimba tonalitatea, ingrosandu-se si devenind adanca, inteleapta aproape.
-Nu ti-ai dorit asta niciodata…n-ai visat niciodata la asa ceva. Dar cate altele ti-ai dorit, de cate alte ori ai fost atat de pierdut in visare incat sa nu mai poti observa minunile de langa tine…
Buzele albe se schimonosira intr-un ranjet macabru.
-Ranit o data, n-ai putut sa inveti si ai cerut mai mult. Din nou si din nou, ai acceptat ranile doar ca sa stii ca esti viu?
Tonul vocii deveni batjocuritor, luand glasul domnului D. Durerea il sageta si in umarul drept atunci cand o a doua ghiara il priponi de pamant. Nu mai avea puterea sa tipe…
-Ai ales sa te resemnezi in loc sa mergi mai departe, ai ales sa visezi…
Chipul creaturii I se muta la ureche, soptindu-I ascutit:
-Iubirea te-a facut asa? Ai acceptat umbra ei langa tine si ai stagnat…dar stii, visele tale te fac special….si dorintele tale…vei invata…
Tacerea se asternu din nou, doar sunetul respiratiei sale grea mai strabatand camera. Glasul deveni din nou adanc si grav:
-Vei muri… acum. Si vei invata…dar cunoasterea incepe mereu cu suferinta.
Alte sute de perechi de ochi se aprinsera in jurul sau, privindu-l curios. Ultima gheara plana asupra sa precum acul unui scorpion, gata in orice secunda sa-si infinga veninul in victima sa. O ultima izbitura se auzi in metal. Toate privirile urmarira miscarea fatala a acului ucigas ce-I patrunse in partea stanga a spatelui, zdrobindu-I inima, constiinta pierzandu-i-se in eter in aceeasi secunda.
Sub spadele ce continuau sa cada din inaltul vazduhului, griul nesfarsit se reflecta in ochii acum neinsufletiti. Capul ii statea rezemat pe spate de suprafata rece a usii, parul cazandu-I in cascade umede peste umerii coborati in resemnare. Cazuta in genunchi, corpul ei mai era sustinut doar de lanciile negre ce o strapunsesera nemiloase, facand-o sa-si auda cele mai adanci temeri, cele mai adanci regrete. Lacrimile ii fura spalate deja de apa pura a cerurilor acum ca doar griul mai salasluia in albastrul ochilor ei. Pe palmele deschise, invinse, sangele negru inca siroia si serpuia pe cimentul rece, fiind spalat la un loc cu mizeria aleii, coborand usor prin grilajul unui canal de scurgere, pe marginea trotuarului. Pasii grabiti ai unui ratacitor prin ploaie improsca lichidul negru pe peretii de ce inchideau mica alee doar pentru a fi spalat din nou...

“Cumva, cred ca ea avea dreptate.”
Croncanitul unei alte ciori infrigurate, fumul din ultima tigara disparand in eter, amintirea unui mormant…un moment de liniste, bizar de altfel…alte amintiri…
“De ce oare?”
Pasi inainte, urmand umbra tot mai lunga in lumina soarelui de apus asemeni unui drum de piatra…
“Oare…”
Franghia statea intinsa, streangul era pregatit, legat de bratul negru al copacului. Momentul de liniste trecu iar vantul incepu sa suiere din nou in jurul sau, printre crengile unde ciorile-l priveau lacome. Isi potrivi inelul de sfoara in jurul gatului si trase inca un fum inainte de a pasi in gol de pe micul piedestal pe care si-l inaltase.
Un pas scurt inainte…caderea…asfixierea…lipsa sangelui... Stranse manerul cutitului cu putere in mana dreapta…

Durerea trecu fulgeratoare. I se raspandi precum otrava, pornind din inima, trecandu-I prin fiecare terminatie nervoasa. Simti cum se departe in entitati diferite; viata, simtire, gandire, sentimente, doar pentru a se uni din nou iar agonia sa dispara, parasindu-l si lasandu-l sa zaca cu ochii inchisi, prea infricosat sa mai indrazneasca sa infrunte realitatea.
“Vei muri…acum”
Cuvintele acelea ii revenira in minte si-si dadu seama ca nu mai putea fi ranit, ca era prea departe de orice i-ar mai fi putut face rau. Adunandu-si puterile din trupul ce inca-si amintea durerea, se ridica in genunchi si deschise ochii, uimit sa vada camera in care se afla, cum griul predomina peste tot, inlocuind intregul spectru de culoare. Mobila, in stilul clasic al batranelor castele, parea acoperita de tot praful timpului dar, cumva, stia ca atunci cand se va apropia si va atinge, nu va simti praf ci atingerea a unui obiect real si solid.
-“Nimic in lume nu e alb sau negru…totul e gri”. Nu asta ziceai mereu?
Vocea ei clara si cristalina ii atrase atentia inspre patul urias ce trona in centrul incaperii in care se afla. Patul era din lemn masic, acoperit de perdele de matase de un alb atat de pur incat cotrasta chiar si cu cea mai usoara nuanta de gri din jurul sau. Iar pe matasea patului, intinsa pe burta si privindu-l, statea prietena lui pe care o crezuse scapata desi ceva in el stia ca izbiturile pe are le auzise o implicau. Ochii ei albastri il priveau cercetatori, pete de culoare stridenta, contrastand cu tot ce era in jur.
-Ai fost inconstient multa vreme. Nu ma intreba unde suntem ca habar n-am.
Vru sa se apropie de ea dar o rafala puternica de vant ii distrase atentia inspre usile masive de lemn ce inchideau mica incapere regala. Izbindu-se de perete, in camera patrunse un barbat in varsta, cu par grizonant, pe chipul caruia salasluia un zambet sincer. Ochii mari si negri ii stateau ingropati in orbitele pe a caror piele timpul isi lasase adanc amprenta. Purta o perche de pantaloni negri, contrastati de camasa rosie pe care o purta atarnand peste marginea pantalonilor, descheiata la gat.
-Vad ca ati ajuns copii…
Vocea lui era calma dar prezenta lui ii sperie pe cei doi, facandu-I sa se retraga un pas inapoi.
-Stiti, asta-I partea cea mai urata mereu…sa-I calmez pe nou venitii care mereu vor raspunsuri si lamuriri, dar mereu fac alegerile gresite cand le prezint.
-Atunci cred ca intrebarile “Cine esti?” si “Unde suntem?” ar trebui sa sune familiar.
Luat prin surprindere aproape de remarca indrazneata a tinerii, batranul rase usor si-I privi amuzat.
-A trecut ceva timp de ultima data cand cineva a fost atat de indraznet cu mine. Cel mai adesea, nou venitii sunt atat de tematori incat trebui sa le explic eu totul fara ca ei sa ma intrebe. Deci acele intrebari nu-mi sunt familiare deloc. Urmati-ma va rog…
Zicand acestea, le intoarse spatele si parasi camera printre usile ce incepura sa se inchida, scartaind amenintator, aproape provocandu-I sa-l urmeze. Si nu fu o provocare in zadar.
Il urmara pe batran printr-un coridor steril, lipsit de geamuri, lipsit de modele incat pareau ca stau pe loc, fara sa inainteze…doar usa din fata lor devenea tot mai mare.
Vru sa-l intrebe ceva pe ghidul lor dar acesta ridica mana inspre tanar si indemna la rabdare.
Cand pasira si prin usa ce incheia coridorul, ajunsera intr-un loc ce le taie rasuflarea dar unde se simtira in siguranta pentru prima data in acea zi. Se aflau din nou in camera lor, unde masina de scris astepta linistita pe masuta ei, unde lumanarile se cereau inlocuite iar mirosul era mereu acelasi…
Tanarul il trase pe batran de umar si-l intoarse cu fata inspre ei:
-Explicatii…
Barbatul se aseza pe fotoliul din coltul camerei si-I studie pe cei doi:
-Cate va doriti sa cunoasteti?
Egoismul bolborosea in cei doi, incapabili sa minta in fata privirii calde dar totusi poruncitoare, facandu-I sa raspunda intr-un glas:
-Totul…
Rasul scurt ai barbatului ii relaxa, simtind caldura izvorand din el, nicidecum ura constanta si infricosatoare ca si creatura ce le incheiase viata. Se asezara pe marginea canapelei si-l privira curiosi:
-Cine sunteti domnule?
-Politetea e mereu apreciata…unii mi se inchina, altii ma urasc, unii zic ca nu exist, altii numai pe mine ma stiu…iar mie nu-mi pasa de nici unii. Sunt un zeu printre voi, un nimic in comparatie cu restul universurilor. Sunt o existenta eterna intr-un spatiu superior.
Tanarul se ridica, uimit:
-Esti Dumne….dar se opri in mijlocul remarcii sale, constient de ridiculozitatea afirmatiei…
-Thank you master of the obvious…sarcasmul tinerei il facu sa se aseze, usor rusinat de propria sa iesire…
Zeul continua, pe un ton calm si cald in acelasi timp, facandu-I sa inteleaga ca vorbesc cu o fiinta veche precum timpul, la fel de inteleapta…
-Sa nu credeti asta…nu sunt mai batran ca timpul, nu sunt mai intelept decat sunteti voi fata in fata cu un graunte de nisip. Exista miliarde de plane existentiale, o infinitate de universuri structurate pe un numar infinit de niveluri, unele accesibile unor fiinte, altele altora. Sunteti invatati ca exista suflet…nu stiu daca e real sau nu…la nivelul meu nu exista, ar putea exista la un alt nivel. Da, eu cunosc univerul si secretele sale; da, va pot invata…dar mai important, vreti sa invatati si de asta v-am ales acum din miliarde de alte creaturi pe care accidentele cosmice le-au creat.
-Dar…ce s-a intamplat mai devreme…ce se petrece acum?
Cei doi gandeau in egalitate, aceleasi intrebari framantandu-I. Dar batranul zeu era dispus sa-I lamureasca:
-V-am ales si v-am mutat intr-un nivel existential superior. V-am facut sa fiti martori a unei fete alternative a acestei lumi, sa vedei alta fata a oamenilor, alta vointa a lor…nu sunteti speciali dar v-am facut sa fiti, v-am creat ca indivizi si v-am lasat in fata lupilor ca sa puteti ajunge la mine. Drumul incepe mereu cu suferinta, cu distrugerea trupului si recladirea lui.
Le citi gandurile si rase cu sete, zgomotos chiar.
-Nu sunt zeul care face totul din marinimia lui, nu sunt acea entitate din scripturi. Nu v-am ales ca sa ajungeti asemeni mie doar pentru a va indeplini ca oameni…eternitatea e nemiloasa iar eu am cautat mereu pe cineva care sa o imparta cu mine, care sa poata ajunge sa inteleaga toate secretele pe care le detin, toate secretele universului asta si care sa poata fi gata sa invete chiar mai mult decat mine…cineva care sa vrea sa invete.
-Dar ai zis ca au mai fost si altii si mereu au esuat…de ce? Il intreba tanara,
Barbatul ofta si o privi in ochi:
-Exista un test pe care il ofer. Dovediti-mi ca stiti sa invatati. Va ofer orice vreti, vreau sa invatati cat mai multe despre lume si apoi voi sti daca voi sunteti cei potriviti pentru tot…asa ca…
Vocea ii deveni tunatoare aproape, infioratoare:
-ALEGETI!
Gravitatea alegerii ii lovi din plin…atat de multe puteau primi, atat de multe puteau pierde.
-Fa-ne nemuritori si da-ne timp.
Aceasta fu alegerea tanarului povestitor, intre cuvintele caruia mereu eternitatea se strecura.
Dar ea nu era de acord, nu vroia sa sufere, nu putea accepta decizia lui asa ca il trase inapoi si-I sopti:
-Iubesc pe cineva acolo, nu vreau sa traiesc si sa-l vad imbatranind, nu vreau sa sacrific asa ceva…nu cred ca asta e decizia corecta.
-Ramai cu mine, mergi cu mine prin lumea asta si vom invata impreuna totul. Mereu ai vrut sa afli secretele care erau mereu la un pas distanta, dar un pas pe care nu-l puteam face.
-Nu stiu…nu pot…imi pare rau…
Dar zeul alese in locul lor, scurtand dezbaterea…
-Vom mai vorbi…

La fel ca prea multi altii, strabatuse lumea si vazuse multe. Dar acum…acum se lasase prada disperarii. Imaginea mormantului il bantuia, alegerea facuta nu I se paruse niciodata mai grea…mormantul ei se deschise iar el o pierduse, firava cum devenise odata cu anii, o iubise mereu.
Constiinta nu-l lasa sa alunece in abisul uitarii…simti cum vasele de sange din ochi si din piele incepura sa cedeze si sa pocneasca, simti cum pielea incepu sa capete culoarea mortilor dar totusi moartea il evita. Ce mai putea sa invete? Suferinta? Stia lectia prea bine…
Minutele treceau…in cele din urma, isi aduna puterile si reteza franghia, cazand in genunchi pe pamantul rece, pe masura ce ultimele raze ale soarelui dispareau dincolo de orizont. Ciorile isi luara zborul, acum ca ospatul le fusese negat.
“Ea a facut decizia corecta.”
Strangandu-si genunchii la piept, se lasa prada plansului linistitor pe care il va cunoaste de prea multe ori dupa acea zi. Mormantul se cascase pentru ea iar el o pierduse…aflase atat de multe si totusi nimic din tot ce ar fi putut invata.
“Ea a facut decizia corecta.”

Ochii zeului il priveau cu regret…
-Inca o biata faptura care n-a pretuit ce era important, nu a putut sa invete…inca unul in randurile celor blestemati sa suporte greutate eternitatii.
Pe obrazul ei alb, o ultima lacrima isi lasa urma sarata inainte de a inchide ochii pentru totdeauna trecutului…

[CyBeR]

Nu ca s-ar citi dar deh...

Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul I


Câteodată albul holurilor și al sălilor devine obositor, continuitatea umbrelor ce formează ușile metalice devenind aproape obsedantă. Dar asta e doar în minutele când, singur, ecoul pașilor răsuna în holul larg și lung, acompaniat de zumzetul abia simțit al camerelor de supraveghere, mascate inteligent în colțurile zidurilor. N-ai ști că sunt acolo când încep țipetele și tânguielile, n-ai avea cum să le auzi sau să le observi. Dar acum…acum e tăcerea dinaintea furtunii, tăcerea terifiantă a holului nesfârșit dar care se încheie undeva departe cu o ușă la fel de albă ca restul, aproape mascată în lumina sterilă a neoanelor albe, protejate de subțirile grile de sârmă.
Și e rece…mereu e rece în holul ăsta blestemat. Îmi pot aproape vedea respirația de fiecare dată când fac inspecțiile, mereu tremurând când părăsesc micile încăperi, alături de baieţii îmbrăcaţi în albastrul acela pur și șifonat, mereu mirosind a proaspăt și steril, prezența lor devenind aproape înțepătoare.
Nu arareori mă întreb cum sunt văzut de cei pe care îi vizitez, usa deschizându-se larg și lumina sterilă invadând mica încăpere întunecată, aerul rece aspirând ca un vid mirosurile pestilențiale, înlocuindu-le cu aroma aspră de dezinfectant și vopsea parcă mereu abia uscată. Și în mijlocul acestei invazii, stau eu, contrastând cu toate din jur, cu halatul alb deasupra cămăsii negre, coborând și acoperindu-mi parțial pantalonii de aceeași culoare. Mă privesc năuci o vreme, încă sub efectul medicamentelor, în puținele momente în care nu bolborosesc incomprehensibil, singuri cu coșmarurile lor pe care tot încerc să le deslușesc de atât de multă vreme. Îmi pot doar imagina ce se petrece în mințile lor când mă văd din nou și din nou, cu o precizie atât de ritmică, zi după zi.
“Hai Alex, vreau să vorbim…”
Mă abțin cu greu să nu râd cât mă îndepărtez, după fiece ședință cu aceste biete suflete închise poate pentru totdeauna între pereții unei mici camere, într-un institut atât de rece și de distant față de ei. Mă dezgustă să-i văd vomitând pe ei, dezgustați ei inșiși de propriile născociri; să-i văd uitându-se la mine cu ochi sclipitori, zâmbind cald din colțul buzelor doar pentru ca-n următoarele momente să pornească țipetele și ura, revărsarea grotească a coșmarurilor închise în spatele unor spirite sfărâmate, ale căror piese încerc zi după zi să le pun la loc, ca un uriaș puzzle. Un puzzle pe care cred că nu-l voi completa vreodată.
Mă înfioară când îi văd zi după zi fiind scoși din “camerele” lor, unii ajutați de medici să meargă, pășind nesigur, cu capul aplecat în pământ, cu priviri pierdute…sau scoțând sunete de parcă tot Iadul ar curge prin ei, ca și cum coșmarurile lor ar fi singura lor posesie în viață, singura fărâmă din ei pe care se tem s-o piardă. Unii se opun astfel tratamentelor, alții acceptă însă tăcuți, mimând un calm profund și rece. Da, un calm steril cum doar cei damnați pot spera să mimeze. Și din nou aceleași priviri, aceiași ochi care cheamă să le zici ce ascunde Cutia Pandorei, ce se găsește în spatele tutoror manifestărilor, a groazei. Şi asta e ce mă ține aici, alături de ei, fascinat de poveștile pe care le reconstitui din amintiri și fantezii, din regurgitările nopților agitate ale unor oameni care nu mai știu de vârstă sau viață, doar de propriile obsesii și fantasme, propriile năluci. Și totul pare atât de rece și ideal, atât de proprice lucrului meu, curiozităților mele academice.
Da…pare…
Înainte de a intra în detaliile lucrărilor mele, aș vrea să notez în acest jurnal ceva ce m-a marcat din primul moment în care am pășit aici. Întâmpinat de răposatul doctor Albert, am făcut cunoștință pentru prima dată cu dulcea ironie a unui azil. Doctorul Albert nu mai era demult un om tânăr ci luase imaginea vârstei nobile pe care o purta pe umeri. Mi-a strâns mâna colegial, aproape părintește, acoperindu-mi palma cu palmele sale osoase și uscate. Ochii acoperiți de o pojghiță aproape gri, mă priveau obosiți din spatele ramelor rotunde ce conturau lentilele groase și aburite. Se așeză la masa sa de lucru și mă privi în tăcere o vreme, scoțându-și ochelarii și ștergându-i cu o cârpă fină pe care o purta în buzunarul de la piept al halatului. Am putut să-i văd clar fața acoperită de ridurile bătrâneții și grijile muncii, urmele ochelarilor ce săpaseră un sanț adânc pe nasul său ascuțit. Buzele subțiri schițau în continuare același zâmbet oarecum părintesc, când mi se adresa, zicând acele cuvinte care mi-au ghidat întreaga munca până acum:
-Deși are să-mi pară rău să părăsesc locul acesta și tot ce am cunoscut aici, sunt conștient că vârsta nu-mi mai permite să rezist în aceste condiții, să fac față acestor oameni și blestemului lor. Și iată-mă că trebuie să predau această povară unui tânăr lipsit de experiența muncii de aici…
Glasul îi era cald dar metodic, obișnuit să le vorbească lor iar acum puncta o scurtă pauză, fixându-mă cu privirea obosită:
-Da, ești tânăr și nu cred că vei înțelege imediat despre ce voi vorbi. Dar ăsta e singurul sfat pe care îl pot lăsa înainte să predau postul și să încep să lecturez unor studenți probabil neinteresanți sau unor bătrâni care cred că le știu pe toate. În locul acesta, nu e loc pentru sceptici, doar pentru cei ce poate vor putea accepta că uneori vindecarea vine prin înțelegere, nu prin metode mult prea aspre și brutale pentru aceste spirite sfărâmate.
Se ridică și se apropie de mine, punându-și mâna osoasă pe umărul meu:
-Acesta nu e un azil…acest loc ce-ți va părea bizar și grotesc în primele momente, ce te va terifia adesea și pe care îl vei considera propria capcană…acesta este un sanctuar.
Râsul simplu, lipsit de ironie, ce urmă îl făcu să se cutremure ușor, plecând zâmbind din cameră, urându-mi o zi bună. Cred că de atunci, încep în sfârșit să-l înțeleg, să-i înțeleg ultimul zâmbet, deși doar narcisismul îmi poate dicta ce văzuse in mine.
Acestea fiind zise…

L-am urmărit pe Alex Marcast o perioadă îndelungată, prezentându-se ca fiind unul dintre cele mai interesante cazuri pe care le-am primit în anii de când sunt aici și probabil unul căruia i-am oferit o atenție oarecum specială. Un tânăr în vârstă de 27 de ani, a fost internat în instituția noastră în urmă cu trei ani. Acuzațiile ce i-au fost aduse nu le voi prezenta acum, acestea părându-mi în continuare lipsite de validitate în ceea ce privește acest caz oarecum special.
Alex a prezentat adesea un intelect surprinzător ascuns în spatele condiției sale, exploziile sale paranoice cu greu reușind să ascundă sclipirile sale. Stările sale emoționale explozive au făcut ca relatările sale să fie foarte fragmentate și lipsite de logică pe alocuri, făcând ca discuțiile cu el să fie adesea foarte dificile, pășind des pragul fantasticului sau al absurdului. Și totuși, consider că în spatele acestor manifestări și a iluziilor pe care le expune cu o convingere aproape înfiorătoare se află niște motivații raționale. Odată găsite acestea, consider că voi putea înțelege în sfârșit natura tulburărilor sale și, în cele din urmă, să le îndepărtez.
În ciuda comportamentului imprevizibil, am ajuns totuși să am încredere în el, destul încât să mă lipsesc de cei doi asistenți cu cămășile albastre în timpul ședințelor. Și am găsit de asemenea asta ca fiind de ajutor în comunicarea cu el, făcându-l mai receptiv tratamentului. Relatarea aceasta va conține ultima sedință cu el, care s-a desfășurat mult mai rațional decât putusem spera vreodată.
Pentru prima dată, holul nu mirosea a vopsea în dimineața aceea. Furtuna ce se pornise din senin cu doar câteva ore înainte și continua la fel de puternică, aerul rece și umed pătrunzând în hol de fiecare dată când erau deschise ușile, încet apărând un aer umed și îmbâcsit. Mă temeam că, comunicarea va fi greoaie cu Alex dar în diverse ocazii asemănătoare s-a dovedit a fi chiar mai calm decât în condițiile normale.
Am deschis larg ușa metalică groasă, găsindu-l întins cu spatele pe patul simplu, alb, într-o poziție asemănătoare cu a fetusului. Spre deosebire de alți pacienți, Alex nu vorbește singur dar prezintă puternice semne de schizofrenie, ceea ce e probabil și cauza ieșirilor sale. Odată ce am închis ușa, lăsând cei doi asistenți afară, acesta s-a ridicat și a înaintat către masa din centrul camerei mici și gri. Scrijelise în trecut pe suprafața acesteia diverse noțiuni și fragmente din plăsmuirile minții sale, fragmente de cântece pe care le fredona adesea în momentele în care crizele izbucneau și era forțat din nou în cămașa de forță.
Pășind încet și cu atenție, cu privirea în pământ, se așeză și-și împreună mâinile în fața sa, pe masă, împletindu-și degetele și privindu-mă oarecum pierdut, urmărind mai mult umbrele ploii ce se profilau pe peretele din spatele meu, lumina difuză și gri pătrunzând prin geamul întărit, protejat de zăbrele metalice.
-Luați loc…
Invitația sa ușor ironică și zâmbetul șters mă făcură să zâmbesc la rândul meu. Trăgând scaunul și așezându-mi mapa cu notițe pe masă, l-am privit câteva secunde cum se juca cu degetele, tremurând vizibil. Era mai calm decât de obicei iar ochii albaștri erau aplecați către masă, citind fragmentele pe care chiar el le scrijelise cu multă vreme în urmă.
Notând data și numele pacientului, l-am invitat să-mi povestească din nou situația în care se afla, încercând să-l fac să aducă la suprafață amintirile pe care consider că le reprimă și le înlocuiește treptat cu fragmentele ireale născute din imaginația sa tulburată. Porni să povestească cu glas scăzut, metodic, cu lux de amănunte, ca întotdeauna, urmând aparent același șir al ideilor ca și în fostele noastre ședințe.

“ Pierdut în brațele copilului primitor și binevoitor al lui Morfeus, nu puteam decât să observ succesiunea obsedantă a zilelor în care stăteam închis în griul orașului. Pierdeam nopți pe acoperișuri reci, fumând împreună cu ea și stând în tăcere. Urmăream luminile lente ale orașului până când oboseala sau dimineața ne fugăreau din fața priveliștii unui loc care nu dormea cu adevărat niciodată. Dar stăteam mereu mult în acele nopți cu ea, ținând-o aproape pe măsură ce orele tot mai târzii ne dădeau târcoale, încălzindu-ne reciproc și schimbând câte o țigară. Simțeam gustul rujului ei de fiecare dată când luam țigara dar dispărea rapid o dată ce fumul îmi invada plămânii și apoi o deslușeam printre rotocoale de fum. Cerul ne stătea mereu deasupra, stelele ivindu-se răzlețe prin spărturile din norii de poluare din care cădea câteodată ploaia neagră ce făcea ca întreaga cușcă să pară un pic mai ostilă, ochii privindu-te acum doar din spatele geamurilor groase iar străzile deveneau pustii, tăcute aproape în răpăitul continuu al apei.
Dormeam până târziu iar munca era solicitantă, mereu schimbătoare, mereu abia de ajuns cât să-mi permit gaura în care locuiam și vizitele periodice la Marcus, agentul zeului… agentul lui Morfeus. Doar nopțile le țin cu adevărat minte, având culoare și claritate, când ceva se întâmpla cu adevărat cu mine și simțeam…simțeam că trăiesc. Zilele - efemere și gri, distrugătoare pentru ființa mea, trecând pe lângă mine fără ca măcar să pot simți, muncind neîncetat sau hoinărind cu privirea în pământ, pierdut pe nenumăratele străduțe ale locului unde stăteam închis. Dar măcar ziua nu vedeam bestia ce-mi dădea târcoale mereu în singurătatea mea, privindu-mă din cele mai negre umbre pe unde-mi plimbam ființa…
Ani de zile am trăit așa noi doi, trăind într-un amalgam de imagini și forme, născute din trecut, prezent și viitor, fără să ne pese de nici unul. Și ne cunoșteam de ce părea a fi o viață și totuși simțeam că nu știm nimic unul despre celălalt, trăindu-ne nopțile împreună dar uitându-ne mereu unul pe celălalt odată cu venirea dimineților reci. Și nu ne deranja, eram agățați de propriul concept de fericire și de timpul nostru împreuna. Nu putea să ne pese mai puțin de ce se întâmpla în timpul zilei…cui i-ar fi păsat când fericirea era atât de aproape și atât de constantă?!
Lucrurile nu s-au schimbat niciodată, oricât timp ar fi trecut și păream prinși într-o aură solidă a orașului unde stăteam ca și captivi, visând câteodată să plecăm în afară și să vânăm o altă fericire, un alt noroc, poate o altă viață. Diminețile să devină monotone și să simțim din nou cum timpul se mișcă pe lângă noi, să fim responsabili, să fim adulți, să renunțăm la o libertate ca a noastră pentru una mai îngrădită de responsabilități.
“…să devenim din captivi, sclavi sociali.”
Stăteam și o priveam câteva secunde, citind pe fața ei cum îmi așteaptă reacția și așa degenerau discuții serioase în momente unde liniștea nopții se crăpa o dată ce izbucneam incontrolabil în râs, alergând-o pe marginea clădirii, atrăgând priviri mai mult decât rău voitoare asupra noastră. Și nu ne păsa…fugeam și găseam o nouă clădire, ne ascundeam din calea poliției insomniace, mișcându-se alene în mașinile de patrulă. Nu ar fi oprit nici dacă ne-ar fi văzut dar suspansul era mai mare, rupea zăpușeala nopții, rupea monotonia în care ne afundam și din care încercam mereu să evadăm cumva. Luam alcool și morfină și dormeam somn adânc și lipsit de vise. Ne trezeam buimaci și orbiți de primele momente ale nașterii astrului solar pe boltă…ne căutam așa și adormeam la loc, goi și îmbrățișați, pierduți înca în visul nopții trecute. Și mereu era dispărută înainte să pot să o țin mai mult lângă mine ziua. Și mă întrebam doar prea des dacă chiar fusese sau halucinam, pierdut pe străzile luminate ale nopții. Și știam prea rar cât rătăcisem și unde, ce făcusem și cum. Dar, ca și de alte lucruri, nu-mi păsa.
Dar buzunarul din timp în care simțeam că începusem să putrezim începuse la rândul său să se sature de noi, lăsând schimbarea să pătrundă pe nesimțite, crăpătura în realitatea noastră lărgindu-se treptat și ajungând o monstruozitate înfiorătoare în cele din urmă.
L-am căutat pe Marcus când am rămas fără morfină. Singurul om de încredere pe care l-am cunoscut vreodată, singura față pe lângă a ei cu care interacționam și cu care mă vedeam cât de des aveam nevoie. Era înalt și impunător, cu vocea răgușită după sutele de pachete de țigări fumate, zi după zi și ochii obosiți afundați în orbite. Mâinile mari, muncite și bătătorite, mă făceau să-l înțeleg, să înțeleg că el nu era ca mine, că nu fusese niciodată. Mereu mă privea un pic de sus, căutând să mă intimideze, să-mi arate că nu sunt nimic mai mult decât un nimeni pierdut pe străzile unei lumi prea mari pentru mine. Nu era un om plăcut, asta e clar, dar nu mi-a arătat niciodată că n-aș putea avea încredere în el. Îl sunam și-mi zicea unde să merg ca să mă întâlnesc cu el, unde lucra în acea zi și cât avea să mă coste.
Vocea de la celălalt capăt al telefonului părea sfârșită, obosită și temătoare. A vorbit repede și mi-a zis în ce alee să-l întâlnesc, și când, închizându-mi aproape înainte să apuc să-i zic ceva.
Începuse să plouă cu zile în urmă și nu părea să mai înceteze… era ploaia neagră și rece a orașului ce nu adormea niciodată. Alunecam cât timp mă îndreptam către locul de întâlnire, înjurând printre dinți de fiecare dată. Îmi apăsam bărbia în gulerul gecii și încercam să țin apa să nu-mi șiroaie pe spate. Și nu reușeam… Orașul era încă viu și viermuia cu fețe ascunse în umbra umbrelelor și a glugilor de ploaie. Doi copii aproape mă doboară alergând sălbatic printre noi, fără umbrele, râzând prin ploaie de parcă nimic nu le-ar fi putut sta în cale. Și nu erau copii, erau ca mine și ca ea, dar altfel, mai vii decât aveam sa fiu eu vreodată.
Încet, rămâneam singur pe strada inundată, chipurile dispărând unul câte unul după uși grele sau perdele groase; în cluburi zgomotoase și pline de fum sau în mici baruri de unde poți privi din afară, la atmosfera pașnică dinăuntru pe care n-aveai s-o guști vreodată. Mă opresc și privesc prin vitrina unui asemenea bar, aproape pustiu, doar doi bărbați stând unul lângă altul pe scaunele înalte, în fața barmanului, cu pahare de băutură fină în față. Unul din ei citește niște file dintr-un teanc gros aflat pe masă. Privirea îi e gravă, ochii îi sclipesc în spatele ochelarilor cu rame groase, buzele schițează periodic câte un zâmbet aprobator către interlocutorul său. Nu pierd mult timp sub protecția prelatei de sub firma barului. Arăt ca un cerșetor, neras, ud și aproape lipit de geamul de sticlă. N-ar dura mult și aș fi alungat înapoi în ploaie fără milă, anunțându-mă că deranjez clienții…așa sunt oamenii în oraș, nu le pasă decât de ei.
Cred că aparțineam și eu orașului.
Nu-mi păsa…”

Se opri după ce trase de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.
-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?
Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele. Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.
-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.
I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.
-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.

“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.
Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.
Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa, un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…
…Am fugit.
Am luat-o la goană, sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo…
Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.
Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.
N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet…ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.
Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…
Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine. Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.
Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost.
Here's a lullaby to close your eyes goodbye...
Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu, scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva, nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.
Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit.
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală.
Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.
Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu, în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea, îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.
Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…
…
Mă amăgeam singur fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.
Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.
Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.
Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.
Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.
Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.
Râsul îmi încetă și începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziția ce-mi era doar prea familiară.”

Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.
-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.
Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.
-E ÎNCĂ AICI! …

Capitolul I – Născut din mintea omului

[Tenshi]

Inca socata dupa ce am citit cateva povestioare de pe-aici, am ajuns si la topicul tau. Feels good now. ^_^
Am citit-o in fuga dar mai tarziu o voi citi mai atent pentru ca mi-a placut foarte, foarte mult. Draguta faza cu benzile desenate. ^_^
Cuvintele "curg" frumos, armonios. Ai folosit si diacritice... Bravo, Cyber.

[CyBeR]

Multumesc Tenshi...feels good to know someone is actually reading.
Diacriticele au fost adaugate dupa ce am scris textul. A avut cineva destula rabdare incat sa investeasca in munca asta destul de solicitanta...mai astept opinii daca vei reciti textul.

[Mogadorian]

nice...mi-au placut povestioarele tale...shi ideea topicului e sooper...fiindca e genul in care scriu eu...povestioare de max 3 pagini A4...poate am sa pun shi eu cateva in viitorul apropiat...dar u Cyber tzine-o tot asha...imi place cum scrii...

[Vebby]

Exista si o continuare, nu ? :D Nu de alta, dar am vazut cap 1..deci exista si 2.. :D
Povestea e si mai superba decat ma asteptam. Daca inceputul fusese promitator si imi ramasese in minte, continuarea este pur si simplu extraordinara.
Complexitatea limbajului, coerenta, cursivitatea, termenii pe care ii folosesti, tactica si atmosfera pe care o creezi sunt fantastice. Povestea te acapareaza cu totul si nu mai spun ca este extrem de interesanta.
Este.. mai mult decat amateurish stuff deja. Senzational. :)

[CyBeR]

Heh, a bit more than I'd say I'm worth VirginBlood. Da, va urma un capitol 2...cand va fi, n-as sti sa-ti zic, ritmul meu de a scrie e cat se poate de batut in cap...idei sunt, chef cateodata nu prea, timp mai mult ca sigur ca nu este.
Multumesc de comentarii both VirginBlood and Mogadorian...appreciated.

[Trickster]

Phew. Cyber, ai onoarea de a avea parte de parererile unuia care nu s-ar atinge de ceva fan-anything nici sa-l bati... ce sa faci, prea mult tam tam pe-aci ca sa nu te bagi. Ti-am citit doua povestioare, revin si dupa a 3-a, dar deocamdata sa zic ce-am de zis. Pentru inceput, eu m-am asteptat la ceva plin de forma si lipsit de substanta. Placuta surpriza sa nu fie asa, sa vad ca cineva chiar isi stoarce imaginatia pentru a-si inmuia peniţa (ahem :P).

Prima poveste a fost buna, m-a facut sa las preconceptiile pomenite mai sus deoparte. E buna, inceputul o strica putin, chiar nu e potrivit pentru ceva ce pune accentul pe emotii si detalii, pe trairile interioare. Are si cam multe typos :P. Buun, a doua poveste era sa o abandonez. Citesc ce citesc din prima parte si ma intorc la ideile mele cu lipsa de substanta, pentru ca putin mai tarziu toata povestea sa ia o turnura catre interesant. Pe alocuri iesi din universul controlat al povestii si strici atmosfera, dar per ansamblu chiar mi-a placut, si asta chiar daca nu-s de acord cu idea prezentata. Ce nu mi-a placut a fost zeitatea, mai precis modul in care ai introdus-o, toate aiurelile alea cu alfa si omega, universuri neilimitate si intelepciunea grauntelor de nisip. Strica toata atmosfera de pana atunci, si numai clasa personajului ala nu da.

[CyBeR]

Then I should say I'm honored.
Prima poveste...phew, it's been a long time since I wrote that one hehe.
A doua mereu am zis ca am sa reiau intregul final intr-o buna zi...e grabit, nu e exact ce mi-as fi dorit sa fie. Heh, excuses, excuses...
Multumesc de comentarii si critici, foarte apreciate. Si la fel, astept si pentru ultima poveste...capitol, ma rog.