Heii.. Încep şi eu un fic aici.. :) .. E o poveste de dragoste..si bla bla bla..Nu e prea reuşit ficul..deci sa nu fiţi prea duri :D :D

Capitolul 1

Mă simţeam ca un amestec de acid şi săruri. Aveam impresia că sângele se evaporă încetul cu încetul, iar pielea îmi ardea în flăcări usturătoare ce dispăreau şi iar reapăreau nelăsându-mă să respir. Fiecare părticică din corpul meu se fărîma în focul diavolului ce se tot amuza pe seama mea, privindu-mă cum sufăr. Şiroaie de lacrimi începură să se verse pe obrajii fierbinţi. Deschisem încet ochii, mă durea, nu vedeam nimic, totul era de un negru fuyionat cu un roşu însângerat. Eram învăluită în ceaţă şi lacrimile parcă se transformaseră în sânge ce curgea la nesfârşit. Inima bătea fără oprire, după care puţin câte puţin încetini. Nu-mi mai simţeam corpul, braţele nu mă mai ascultau, picioarele parcă ingheţaseră. Auzisem vag un foşnet, după care o atingere pe genunchi, iar apoi nu mai simţeam pamântul sub mine, simţeam vântul rece pe pielea umedă.
- Era acolo, înă nu ştiu ce e cu ea... Nu am desluşit ce a spus mai departe sau cine erau persoanele date. O durere ascuţită am simţit cum mi-a străpuns corpul, după care ...

- I-am dat ceea ce i-aţi prescris...
- Cred că îşi revine.
Durerea încetase, dar corpul nu mă mai asculta. Abia puteam sa-mi mişc degetele, auzeam vocile alea, dar nu aveam idee cine erau. Dacă vroiau să-mi facă rău? Ah! O durere îngorzitoare îmi străpunse capul. Am deschis ochii brusc şi o lumină mă orbi făcându-mă să tresar.Lângă mine se afla o doamnă ce era în întregime îmbrăcată în alb, am presupus că era o asistentă medicală. Lângă ea se afla un bărbat cu părul ţepos şi gri ce avea o mască pe faţă sau ceva de genu acesta. Asistenta se uita la mine cu o faţă ingrijorată, dar bărbatul nu arăta nici un fel de emoţie. Mă privea incontinuu. Nu eram speriată. Nu înţeleg de ce, căci în mod normal ar trebui să fiu, dar pur şi simplu simţeam că nu am de ce să-mi fie frică. Că puteam să mă apăr de orice...
M-am ridicat pe fund examinând încăperea. Era o cămeruţă nu prea mare cu două paturi şi un dulap în care, presupun eu, erau medicamentele. Pereţii erau de o culoare verde, dar foarte pal. Pe geam am văzut soarele cum strălucea mai puternic ca oricând... Ciudat, nu îmi aminteam când am văzut ultima dată lumina soarelui. Mi-am îndreptat din nou privirea către cei doi. Stăteau la fel cum erau cu câteva minute în urmă. Bărbatul s-a apropiat încet de mine, parcă, examinându-mă. Am încercat să rămân calmă, fără ca să arăt vreun semn de frică.
- Hmm.. Arăţi bine. Ciudat, după cum mi-am notat eu, nu trebuia să arăţi aşa. Spuse tipul.
Nu înţelegeam. Cum adică "nu trebuia să arăţi aşa"? Ce naiba?
- Ce vrei să spui? am icnit eu. Vocea îmi tremurase când spusesem aceste vorbe. El se uita în continuare la mine fără nici o explicaţie.
- Vrea să spună că ai dormit aproape 6 zile şi după faptul că te-am găsit în pădure fără cunoştinţă, ar trebui să fii mai... slăbită. Explică scurt şi amabil doctoriţa.
6 zile? Stai puţin, m-a găsit în pădure fără cunoştinţă? Ce dracu.. am mai şi dormit până acum? Dar unde mă aflu? Nu înţeleg nimic.
- Unde...unde mă aflu? Am întrebat încet. Asistenta se pornise sa-mi spună ceva, dar fu întreruptă de bărbatul ce sătea alături.
- Te afli în Konoha, cunoscut ca şi satul Frunzei. Eu sunt Kakashi Hatake, ninja al acestui sat Şi tot eu te-am găsit pe tine în pădure.
Konoha... îmi sună aşa cunoscut... E ninja, deci el era cel ce vorbea atunci. Am impresia că sunt personajul unui vis urât... un coşmar. Dar cea mai ciudată chestie e că tot nu înţeleg cum am ajuns eu în pădurea aia aproape... moartă. Golurile astea au apărut parcă de nicăieri. Nu-mi amintesc nimic din ce m-ar fi ajutat să aflu ce s-a întâmplat cu mine. Trebuie să găsesc cheia acestor goluri.
- Numele meu este Sayuri.
Măcar asta mai ţin minte.
- Cum ai ajuns în pădurea aia? Mă întrebă Kakashi.
Aş fi vrut să-i dau un răspuns mai bun decât cel pe care îl am acum.
- Sinceră să fiu, nu-mi amintesc. E unul dintre multele goluri pe care le am în cap şi care încerc să descopăr ce se află în spatele lor. Tipul se uită în continuare la mine fără nici o emoţie, probabil că credea că mint, dar chiar nu-mi amintesc nimic ce ar explica cum am ajuns acolo. Trebuie cumva să aflu ce s-a întâmplat, dar nu am nici o idee despre cum aş putea rezolva chestia asta. Singurele persoane la care aş putea apela sunt cele care se află acum lângă mine, dar tot nu sunt sigură dacă îmi sunt prieteni sau duşmani.
- Ei bine, mergem la Hokage care va decide ce să facem cu tine. Spuse Kakashi ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. Te aştept pe hol.
Am rămas un pic confuză. Hokage? Ce naiba e ăla? La ce ar trebui să mă aştept de la oamenii aceştia? Firar! Nu prea am de ales. Ei m-au găsit şi au avut grijă de mine. Nu cred că ar fi politicos dacă aş fugi ca o psihopată.
- Ţi-am lăsat nişte haine ca să te schimbi. Dacă mai ai nevoie de ceva, atunci să mă chemi, voi fi alături. Spuse amabil asistenta şi cu un ultim mic zâmbet, ieşi.
M-am ridicat încet din pat încercând să păşesc fără grabă spre hainele ce mi le-a lăsat asistenta. Brusc, ameţeala mă cuprinse atât de repede, încât mi-am pierdut echilibrul şi era cât pe ce să cad. M-am sprijinit repede de perete înainte să ajung la podea. Era normal să-mi pierd echilibrul, dormisem aproape 6 zile. După ce am stat vreo câteva minute lipită de perete, am luat hainele din pachet. Am pipăit haina simţind un material subţire, parcă fin, parcă aspru. Era o tunică de un albastru închis până la genunchi şi o pereche de pantaloni puţin mai lungi decât tunica. Mi-am scos cămaşa albă aruncând-o pe pat. Fără să vreau am privit în oglinda ce atârna pe perete. Şocul era atât de mare încât era cât pe ce să ţip, dar mi-am astupat la timp gura cu mâinile. Un dragon imens era tatuat începând de sub sâni şi încolăcindu-se până pe după spate. Credeam că mă voi prăbuşi dintr-un coşmar îngrozitor într-unul şi mai îngrozitor. Chestiile astea deveneau din ce în ce mai ciudate. Nu aveam explicaţii, nu ştiam şi nu îmi aminteam nimic, aveam impresia ca mă voi prăbuşi. După ce am examinat dragonul timp de încă vreo 10 minute am pus pe mine tunica şi pantalonii şi m-am grăbit spre Kakashi. Am mers cu paşi repezi spre ei fără a arăta vreo emoţie. Cei doi se întoarseră spre mine, asistenta zâmbi când mă văzu.
- Hainele îţi vin aşa de bine! Se arătă ea încântată.
- Ăăă.. mulţumesc. Sunt foarte drăguţe. Am spus eu puţin ruşinată.
- Eu deja nu le mai port, deşi sunt foarte comode. Spuse ea încă zâmbind.
I-am răspuns cu un mic zâmbet, forţat. Sunt hainele ei? Cât de amabili sunt! Chiar nu ştiu de ce au aşa mare grijă de o străină, nici măcar nu mă cunosc. Aş putea fi un spion, da ei tot au grijă de mine. Poate că ei într-adevăr mă vor ajuta să aflu ce s-a întâmplat.
- Sayuri, eşti bine? Întrebă Kakashi.
- Da, sunt bine. Am spus eu calm, fără ca să dau vre-un semn. El a dat din cap şi m-a condus împreună cu asistenta spre uşă. Mi-am luat rămas bun de la ea mulţumindu-i pentru haine încă o dată. Cred că era prima mea prietenă de aici. Ciudat, nici măcar nu-i ştiam numele. Cât despre acest bărbat, tot mi se pare un pic ciudat. E aşa tăcut, iar privirea lui mă incomodează. Mergeam pe o potecă îngustă şi întunecată, după carte am ajuns pe o alee ce semăna mai degrabă cu o piaţă. Aleea era aglomerată. Sătenii mergeau de colo-colo, majoritatea cu coşuleţe îm mână, alţii încercau să vândă ce aveau. Părea că nimeni nu ne observă, nici măcar nu se uita la noi. Erau prea ocupaţi cu treburile lor. El a tăcut tot drumul,din când în când spunându-mi câte ceva despre clădirile pe lângă care treceam. Am trecut de o mică poeniţă, care ducea într-o pădure întunecoasă, ce părea să se întindă la nesfârşit.
Am ajuns în faţa unei clădiri destul de mare, era destul de veche, de o culoare gri-şters. Kakashi mi-a făcut semn să vin după el, nici nu observasem că rpmpsesem în urmă. Intrasem în clădirea uriaşă văzându-l că vorbeşte cu un alt bărbat. După felul cum arăta şi mai ales că avea aceiaşi bandamă ca la Kakashi, numai că era pe mână, am presupus că era şi el un ninja. M-am apropiat repede de Kakashi, observând că lumea deja începuse să mă privească. Chiar nu mă mira faptul. Ne-am îndreptat pe scări, rucându-ne până la etajul 3. A deshis o uşă, mie făcându-mi semn să aştept afară. Am aşteptat vreo 20 de minute cecretând cu privirea fiecare gaură şi fiecare crăpătură de pe pereţii holului. Deja mă plictisisem rău şi nu mai aveam răbdare. În sfârşit uşa se deschise şi Kakashi mi-a făcut semn să intru. Deodată, am început să am nişte ciudate emoţii ne plăcute. Habar nu aveam ce se află de partea cealaltă a uşii. Am intrat cu un mic fior pe spate închinyând uşa camerei. Era o sală mare, spre deosebire de ce îmi închipuisem eu. Credeam că e un mic cabinet cu o măsuţă şi un dulap cu cărţi, chiar tipic. Deşi, în mare parte aşa era. Biroul era în capătul camerei în faţa unei ferestre gigantice. În fotoliu se afla o doamna blondă, destul de învârstă. Se uita la mine concentrată aşteptând să mă apropii.
- Deci tu eşti fata pe care a găsit-o Kakashi. Spuse ea cu o voce serioasă privindu-mă cam ciudat. Nici nu ştiam ce să-i spun, mai ales că nu aveam idee cine era.
- Da, ăăă... bună ziua. M-am bâlbâit eu. Aveam câteva întrebări pe care muream de nerăbdare să le pun, dar nu cred că era cazul acum.
- Kakashi mi-a spus despre tine şi că nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat cu tine. Ai vreo rudă prin apropiere sau ne poţi spune unde se află familia ta ca să te putem ajuta? Mă întrebă ea.
Era întrebarea de care am fugit în toţi aceşti ani- Nu doream să deschid subiectul acesta pentru că din nou avea să reapară acea durere insuportabilă. Mai înfiorătoare decât orice rană usturătoare pe care o poţi avea vreo dată. Speram să le spun repede sursa acestei dureri, apoi să o blochez, încercând să uit cât mai repede de ea.
- Părinţii mei au fost omorâţi când eram mică. Apropiaţi sau prieteni nu am sau.. din câte se pare, nu-i ţin minte. Am spus-o dintr-o răsuflare sperând să nu mă pună să repet. Era linişte. O linişte ciudată, iar în momentul acela doream ca cineva să o rupă.
- Îmi pare rău. Nu te putem lăsa aşa. Îţi vom găsi un loc în care să locuieşti, dar mai întâi un loc de muncă. Cred că la grădiniţa din sat aveau nevoie de o educatoare. Voi vorbi cu doamna Masao să-ţi găsească un loc în care să locuieşti. Te vom ajuta cu tot ce putem. Spuse doamna yâmbindu-mi la fel de camabil ca şi asistenta de la spital.
- Sunteţi prea amabilă. Cum pot să vă mulţumesc? Am întrebat eu uimită. Cât de buni puteau să fie oamenii aceştia cu mine! Chiar nu ştiam cum să le mulţumesc!
- E în regulă. Nu te putem lăsa aşa, fiecare are nevoie de ajutor. Zise ea.
- Nu ştiu cum să vă mulţumesc doamnă...
M-am oprit pentru că abia acum mi-am dat seama că nu sştiu cine este.
- Poţi să-mi spui Tsunade. Sunt Hokage al acestui sat.
Deci ea e cea despre care vorbeau. M-a ajutat atât de mult, încât cred că îi voi rămâne recunoscătoare până la sfârşitul vieţii.
Kakashi îi mulţumi din partea mea şi apoi îmi făcu semn să merg după el. Am ieşit din clădire mergând pe drumul pecare am venit. Pe drum îmi trecu prin minte tot felul de gânduri. În primul rând, nu ştiam încotro ne îndreptam. Apoi, nu aveam nici cea mai mică idee ce voi face mai departe. Kakashi tăcu tot drumul, aşa că am decis să rup tăcerea.
- Unde mergem? Am spus eu cu jumătate de voce.
- Mergem la grădiniţa doamnei Masao. Acolo vom încerca să-ţi găsim un loc de muncă. Doar nu vrei să stai în stradă?
- Nu. Mulţumesc. Am mers până la poiană, dar ne-am apropiat de un grup de persoane. Erau 5 băieţi şi 4 fete.
- Kakashi-sensei! Strigară un tip blond. V-aţi întors! Cine este ea? A întrebat arătând spre mine.
- Sayuri. Am găsit-o aproape moartă în pădure. Fiţi politicoşi cu ea. Spuse el, apoi se întoarse spre mine. Ei sunt Naruto, Kiba, Neji, Shikamaru şi Lee, air fetele sunt Ino, Sakura, TenTen şi Hinata.
- Încântată. Am spus eu zâmbindu-le. Erau draguţi, deşi mi s-au părut un pic ciudaţi. Mai ales blondul. Oricum, în momentul de faţă nu prea îmi ardea de prieteni. În depărtare am văut un băiat ce fugea în direcţia noastră şi stringându-l pe Neji. Era un tip mai dolofan, dar totuşi, simpatic.
- Neji! Strigă el, după care se opri văzându-mă pe mine. Nici asta nu mă miră. Cine e ea? Întrebăî el pe băieţi.
- Ea e Sayuri. Kakashi-sensei a găsit-o în pădure rănită. Spuse o blondă care, după cum am presupus eu, o chema Ino. Băiatul mă examină, după care yâmbi.
- E aşa drăguţă! Spuse el. Auzind asta am roşit şi am făcut un pas mai aproape de Kakashi. Am zâmbit uşor fiind prea ruşinată ca să-i spun "mulţumesc".
- Choji! Strigă TenTen la el. Choji făcu un gest în semn de scuze şi apoi zâmbi. Erau nişte băieţi de treabă, chiar îmi plăceau, dar acum mă deranja ceva mult mai important. Trebie să aflu cum am ajuns în pădurea aia şi cine mi-a făcut asta. Cu orice preţ.
- Să mergem! Trebuie să plecăm. Spuse Kakashi. Le-am spus tuturor adio şi am plecat în urma lui. Oamenii de aici erau atât de amabili şi m-au ajutat atât de mult..
Kakashi s-a oprit în faţa unei clădiri de culoare maro pal. Am intrat, iar înăuntru am simţit o aromă o aromă de lavandă şi cacao. Interiorul era amenajat foarte drăguţ. Pereţii erau de un mov deschis, iar pe mese erau multe flori. De aici şi mirosul de lavandă. Cred că locuia o femeie aici.
Se deschise uşa şi intră o doamnă mai învârstă. Ne salutase cu amabilitate şi apoi îşi întoarse privirea către Kakashi, după care spre mine.
- Doamnă Masao... începu Kakashi, dar fu întrerupt.
- Ştiu, Kakashi. Tsunade m-a informat deja cu privire la Sayuri. Se uită spre mine zâmbindu-mi prietenos. Am repetat şi eu gestul.
- Deci, o puteţi ajuta? Întrebă Kakashi.
- Desigur. Grădiniţa are nevoie de o educatoare. Se uită la mine. Sper că îţi place să lucrezi cu copii. Am o cameră liberă pentru tine, spuse dna urcându-se pe scări. Am privind după Kakashi, dar nu mai era. Ce ciudat, nici nu observasem când a plecat. Am fugit repede în urma doamnei. A deshisa uşa unei camere nu prea mari, cu un dulap, o masă şi încă câteva obiecte minuscule. Pereţii erau de un verde atât de deschis, încât aveai impresia că te afli într-o poieniţă. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră, observând cum dansau firele de praf printre ele.
- E camera fiicei mele. Spuse doamna încet.
Ciudat.
- E foarte drăguţă. Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Am spus eu privind-o în ochi.
- În dulap sunt hainele ei. Cred că îţi vor veni. Deschise micuţele uşi ale dulapului de culoare maro. Acolo se aflau diferite haine. De la pantaloni pâna la cele mai superbe kimono-uri si yukata. Nu se vedeau prea bine, dar am observat materialul fin cu diferite ornamente tradiţionale. Erau superbe. Dar ceva era în neregulă.
- Doamnă Masao, unde e... fiica dumneavoastră? Am întrebat puţin ezitând.
Coborâ privirea. Timp de câteva minute capera fu umplută de tăcere.
- Akiko a murit. A fost trimisă într-o misiune şi... a fost.. omorâtă. O lacrimă i se prelinse pe obrayul stâng.
- Îmi ... îmi pare rău! Nu am ştiut.. Am spus repede. La asta chiar nu m-am aşteptat- Şi acum îmi dăduse mie hainele ei.. M-am întor spre ea, dar locul în care stătuse era gol. Bătrânica nu mai era acolo. Hm! toţi de aici dispar la fel de repede, pe cât de repede apar. M-am întins pe pat cu privirea spre tavan. Tot nu mă simţeam bine. Mă îngândura faptul legat de misterioasa mea apariţie în pădure. Nu-mi aminteam trecutul şi nici nu ştiam ce-mi rezervă viitorul. Nici nu mai eram sigură de prezent. Am închis ochii şi la scurt timp am adormit.