Outline · [ Standard ] · Linear+ Micute Povestiri...., ganduri si amintiri

[kristall_amy]

Chiar imi place cum descrii ;) Aceste "mici" povestioare sunt foarte bine realizate;
Imi place ideea

[mistic_angel]

Night_Baronesse si kristall_amy va multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Multumesc ca imi dati curaj sa continui sa scriu. Va multumesc din inima.
Mina, revin cu o noua povestioara bazata pe un fapt real. Va doresc lectura placuta si astept critici.

Combinad tristetea cu bucuria

Am ajuns acasa uda din cap pana in picioare, dar vesela in acelasi timp. Intamplarea din parc m-a inveselit, dar cred ca am exagerat putin atunci cand i-am bagat baiatului capul in fantana. Pentru prima data in viata ma amuz pe aceasta chestie. In generala, am fost la un pas sa bag un baiat cu capul in WC, dar profesorul de sport m-a prins si m-a duc la director. Parintii mei au fost chemati imediat la scoala, dupa care a urmat o lunga discutie despre comportamentul meu. Curios a fost faptul ca directorul a dat vina pe parinti pentru ca nu imi acorda prea multa atentie si mereu se preocupa de surioara mea mai mica si le-a sugerat sa mai reduca din programul dedicat surioarei mele si sa se ocupe putin si de mine. Dar nu a fost asa. Imediat ce am ajuns acasa, parintii au inceput sa ma certe si m-au pedepsit foarte tare. Nu mai aveam voie sa ies din casa, nu mai aveam voie sa ma uit la televizor sau sa ma joc putin pe calculator. Eram prizoniera in propria casa. De multe ori, a trebuit sa plec pe ascuns de acasa ca sa pot sa ma plimb putin prin oras, dar de fiecare data eram descoperita si luam o bataie sora cu moartea. La scoala, aveam mereu vanatai pe maini si pe fata, iar atunci cand colegii ma intrebau ce am patit le spuneam sincer ca parintii ma bat. Colegii mei nu aveau ce face, iar directorul nu s-a bagat, asa ca am continuat sa iau bataie.
Dupa doua luni in care parintii s-au saturat sa ma tot bata, am putut in sfarsit sa ies afara, dar pentru mine afara insemna un loc foarte ciudat. Nu comunicam cu nimeni, nu vorbeam cu nimeni, doar stateam si priveam in gol avand ochii plini de lacrimi. A trebuit sa urmez terapie pentru integrare in societate. Cand m-au dus la doctor sa imi faca un control la cap, doctorul i-a sfatuit pe parinti sa urmez un program pentru integrare in societate pentru ca altfel nu reuseam sa supravietuiesc. Mama si cu tata s-au uitat unul la altul, iar mama a venit la mine plangand spunandu-mi:
-Iarta-ne, Mira, pentru tot ce ti-am facut. Iarta-ne pentru ca nu am reusit sa fim parintii pe care ti i-ai dorit, iarta-ne pentru faptul ca am gasit bataia ca fiind singura solutie in rezolvarea problemei cu tine.
Am fost foarte uimita de reactia mamei, dar am murmurat un “Iarta-ma” atat cat sa auda doar mama. Dupa ce am terminat cu programul, am reusit sa comunic cu oamenii, dar ceea ce a fost si mai trist era faptul ca nu am reusit sa comunic cu parintii. Mi-am creat propria lume, o lume plina de intuneric. Mi-am transformat camera intr-un loc plin de ura si durere. Colegii au inceput sa ma considere mai ciudata decat ma considerau inainte, iar profesorii se purtau foarte urat cu mine. Nu aveam ce face si m-am sacrificat fiind bataia loc de joc, chiar daca stiam ca este un lucru rau, dar imi repetam in gand: “Asa a vrut Dumnezeu”.
Imediat ce am pus mana pe clanta de la usa, am simtit un fior rece strabatandu-mi corpul si imediat mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Am deschis usa de la intrare usor, uitandu-ma speriata inauntru. Am pasit in casa timid, iar un val de tristete m-a cuprins imediat. Ceea ce mi s-a parut foarte ciudat a fost faptul ca mama facea curat in casa, dar pe chipul ei se putea citi clar durere si tristete.
-Sarut mana, mama. Am venit acasa, i-am spus privind-o in continuare cum matura covorul de pe hol nefiind atenta la ceea ce i-am spus. In acel moment, mama se opreste, vine la mine in fuga si ma ia in brate, lacrimi curgandu-i din ochii ei caprui. Tremura toata, iar dupa ce ma cuprinde cu bratele incepe si mai tare sa planga. Dupa ce se mai calma un pic, isi sterge lacrimile cu maneca de la bluza, iar apoi ma priveste fix in ochi spunandu-mi tremurat:
-Mira, nana ta a murit aseara la ora patru. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost: “Ajuta-ma”, iar apoi si-a dat duhul.
Brusc, am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare, iar inima a inceput sa bata tare. Batea asa de tare incat mai avea putin si imi iesea din piept. Cand mama mi-a spus ca nana a murit, nu am putut sa plang. Poate ca lacrimile vor izvora din ochii mei atunci cand ele vor dori sa cada, dar pana atunci trebuie sa zambesc, viata nu se termina aici, ea merge mai departe. Nu putem opri moartea, dar putem sa ne bucuram ca acei oameni care mor sunt fericiti acolo unde sunt.
Cu aceste ganduri am plecat la inmormantare. M-am decis sa fiu puternica, sa fiu bucuroasa ca nana ma priveste de Sus si are grija de mine impreuna cu Dumnezeu si cu bunicul meu. La priveghi nu am putut sa merg pentu ca mi-a fost frica. Nu am putut intelege de unde aceasta frica, nici acum nu pot sa imi explic, dar cat timp parintii mei au fost la priveghi, eu am stat acasa singura. I-am simtit prezenta, am simtit-o stand langa mine la calculator urmarindu-mi fiecare miscarea, am simtit-o plimbandu-se cu mine prin casa. A fost ciudat, dar m-am simtit bine stiind-o langa mine.
La inmormantare, o atmosfera foarte trista si foarte multa lume. Vazand multimea aceea acolo, mi-am dat seama ca nana mea a fost foarte iubita si inca este. Cand am intrat in biserica, am incremenit. Sicriul se afla in mijloc, iar nana mea era in el. Era linistita si impacata cu sine. La capatalul sicriului, eram o multime de flori: de la crizanteme pana la trandafiri rosii. De o parte si de alta a sicriului se aflau membrii familiei: nanu, care era terminat, Andreea si Mirela, fiicele nanei mele, plangeau foarte tare mangaind-o pe par si pe fata, socrii nanei mele si mama. Eu nu am putut sa ma duc pentru ca am inceput sa tremur imediat ce i-am vazut poza pusa pe o masuta incarcata cu colaci si cu vin. La vederea pozei, am inceput sa plang foarte tare, simtind cum imi creste tesiunea. Sora mea imi spunea sa ma calmez, dar am inceput sa plang si mai tare. Dupa ce slujba a inceput, lacrimile au inceput sa curga din ochii mei asemeni unei cascade. Nu reuseam sa ma controlez. Ma uitam la fotografie si imi spunea in gand: “Nani, esti cu noi, nu-i asa? Nani, nu-i asa ca ai grija de noi de acolo de Sus?”.
Nu stiu exat ce s-a intamplat, dar brusc, am incetat sa mai plang si am zambit. Fata mi s-a luminat si am simtit o pace si o liniste interioara cum nu am mai simtit in viata mea. Nana era acolo cu noi si sunt sigura ca este fericita acolo Sus. La putin timp dupa ce am incetat sa mai plang, am iesit afara. Simteam nevoia sa iau o gura de aer. L-am zarit pe tata si m-am dus in bratele lui. M-a strans foarte tare in brate, iar eu am zambit.
Slujba s-a terminat la putin timp dupa ce am iesit afara, iar apoi au scos sicriul si l-au bagat in masina si asa ne-am inceput lungul drum spre cimitir. In drum spre locul de odihna, am constatat ca lumea nu plangea deloc. Ba chiar radea. Povesteau si radeau. Asta m-a uimit cel mai mult. Ceea ce nu mi-a placut a fost ca niste doamne mai in varsta care erau in spatele meu au inceput sa barfeasca. Ba ca vecina nu mai stiu ce a facut, ba ca cine s-a mai casatorit. A fost foarte nepoliticos.
Cimitirul. Locul unde isi au odihna spiritele lumii.Locul unde este mereu liniste. Locul unde imi inmormantez nana. Mi-a placut foarte mult cimitirul. Era foarte mare, iar mormintele era foarte frumoase avand pozele oamenilor care au murit pe ele. Fotografiile erau vechi, dar minunate. Parca erau rupte dintr-u film vechi. M-a suparat foarte tare un lucru. Faptul ca au ingropat-o la capatul cimitirul. In loc sa o ingroape mai pe la mijloc cimitirului, au ingropat-o la capatul cimitirului. Era foarte multa lume acolo: oamenii cu care ea lucra la servici, vecinii din cartier, rudele ei. Toti erau acolo sa o conduca pe ultimul drum. M-am bucurat ca nana a foat asa de mult iubita. M-a bucurat mult lucrul acesta.
Dupa cateva minute, au bagat sicriul in mormant, iar clopotele bisericii au inceput sa bata. Lumea a inceput sa planga, dar eu am zambit. Nu stiu ce m-a determinat sa zambesc, dar stiu sigur ca fata mea era luminata si senina. Acest lucru nu mi s-a mai intamplat niciodata.
Afara era o zi superba de toamna, soarele stralucea pe cer, pasarele ciripeau vesele. Vantul batea incet mangaindu-mi pletele rebele. Am ridicat ochii spre cer si am zambit. Eram foarte sigura ca nana mea este in Cer si ca a plecat impacata din aceasta lume. Faptul ca am avut soare in aceasta zi trista, m-a facut sa imi dau seama ca nana este in Ceruri si este bine acolo unde e. Ii multumesc din suflet pentru tot ceea a facut pentru mine si pentru faptul ca m-a iubit foarte mult. Pentru mine, a fost ca o mama si, chiar daca nu i-am spus acest lucru fata in fata, eu sunt sigura ca stia acest lucru.
Pretuiti persoanele de langa voi si bucurati-va de fiecare clipa petrecuta cu ele ca si cum ar fi ultima pentru ca nu se stie cand, o boala necrutatoare sau un accident le va lua de langa voi.

[Shinigami Kid]

:blink: e tot ce pot sa spun. Acuma regret ca nu am mai dat pe aici de mult timp.
Keep up the great work minna :D .

[mistic_angel]

Revin cu o noua poveste. Sper sa va placa la fel de mult cum v-au placut celelalte.
Aceasta poveste este o dedicatie speciala pentru o prietena si mai speciala.
Sper sa iti placa povestea, my sweet demon....

Să ştii să te opreşti la timp….


Îmbrăcată într-o rochie albă, subţire, cu bretele, am păşit uşor în camera nebunului meu fără să fac vreun zgomot, când, deodată, neatentă, păşesc pe ceva ascuţit. Ah! Cioburi de sticlă. Nu a uitat cât de mult îmi place să simt sângele picurând uşor din tălpi făcându-mă să ameţesc de durere. Am experimentat acest lucru prima oara într-un cimitir. Băusem împreună cu nebunul meu cam mult şi,din plictiseală, am decis să spargem sticlele. Câtă bucurie era pe capul nostru la auzul pocniturilor. Un râs sadic combinat cu bucurie şi tristeţe. Cioburile le-am adunat şi am făcut un fel de alee. Aleea cioburilor, aşa am numit-o. Ne-am descăltat de bocanci, iar cu marijuana în gură, am început să înaintăm pe aleea improvizată. În cimitir nu era nimeni la acea oră târzie pentru că sigur ar fi chemat poliţia crezând că facem cine ştie ce prostie. Poate chiar ar fi putut crede că facem diverse ritualuri, chiar dacă mi-ar fi plăcut să se fi întâmplat acest lucru. Băuti cum eram, nebunul meu mi-a sugerat să facem un pact al sinuciderii. Am râs şi i-am spus că acest lucru nu se poate, dar el, mi-a luat mâinile murdare în mâinile lui şi mi-a spus privindu-mă în ochi:

“Vom muri împreună, iar lumea va uita de noi”
“Ai înnebunit? Nu putem face acest lucru, nu avem voie.”

A luat un ciob de pe jos şi l-a dus nesăbuit la venă tăind-o puţin. Un mic firicel de sânge a început să se prelingă pe mâna lui coborând uşor înspre cot murdărindu-i bluza. Am fost tentată să gust din acel sânge, am fost tentată să îi sug toată vena, dar m-am abţinut. Simţeam cum îmi creşte tensiunea, cum inima începea din ce în ce mai tare să bată parcă ieşindu-mi din piept, dar m-am abţinut...din nou. Din întâmplare, aveam la mine o batistă, aşa că am legat repede bucata de material de încheietura mâinii zicându-i scurt, fără să îl privesc în ochi:

“Este cazul să mergem acasă. Seara aceasta a fost nebună pentru amândoi”.
“Să mergem acasă? De ce? Când ne simţim atât de bine. Asta este. Nu mă mai iubeşti?”
“Te iubesc, dar este cazul să încetăm cu această nebunie. Nu ne va aduce nimic bun.”
“Ba da. Părăsim această lume unde nu suntem înţeleşi şi plecăm pe o alta unde ne va fi bine”.
“Nu. Nu poţi să înţelegi, nu? Las-o baltă.”

Am plecat cât de repede am putut de lângă el alergând spre nicăieri. Ce vroia să fac? Să îi spun tot adevărul despre mine, despre existenţa mea? Să îi spun că nu sunt om, ci vampir, singurul meu scop în viaţa fiind acela de a rătăci prin lume asemeni unei fantome? Nu puteam să fac asta. Nu după ce am promis.
După întâmplarea aceea, nu am mai vorbit cu el, nici măcar nu m-am întâlnit cu el, iar acum stau în camera lui admirându-i frumuseţea care nu va putea fi niciodată a mea, sperând ca în această noapte să îmi aparţină trup şi suflet, dar l-am avut. Am trăit prin el şi pentru el. Mânată de o dorinţă mai puternică decât mine numită iubire, m-am dăruit nebunului meu iubit, în ciuda ciudaţeniei mele.
M-am apropiat uşor de el mângâindu-i părul, şoptindu-i la ureche un suav “Te vreau”. M-am aşezat pe marginea patului, lânga el şi am început să îi sărut întâi ochii, apoi nasul şi în final buzele făcând cu limba mici cerculeţe în jurul lor. M-am dezbrăcat de rochie şi m-am băgat în pat lângă nebunul meu aşezându-mă pe spatele lui, muşcându-i urechea. A tresărit uşor, iar apoi a deschis ochii. Spre surprinderea mea, ştia că această zi va veni. Afară era lună plină, iar într-o noapte cu lună plină am promis să devin a lui. Aşa am jurat. S-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit mult timp. Mi-a studiat ochii, nasul, buzele, apoi sânii, în final sărutându-mă destul de pasional cum nimeni nu a reuşit să o facă. Cea care a rupt vraja am fost tot eu, îndepărtându-l puţin de mine trăgându-mi răsuflarea de pe urma sărutului.

“Nebun scump, în seara asta, lasă-mă să te răsfăţ. Mă vei lăsa să fac orice pofteşte inima mea, iar tu vei fi jucăria mea, jucăria mea delicioasă.”

Nu a mai spus niciun cuvânt pentru că buzele mele le-au acaparat pe ale lui într-un sărut care i-a tăiat respiraţia. Nu ştiu cât timp l-am sărutat, probabil câteva minute bune pentru că după ce am terminat, buzele lui erau foarte roşii. Îi muşcasem buzele aşa de tare încât îi dădusem sângele, iar acel sânge era minunat. Am continuat răsfăţul axându-mă pe gâtul lui. Un gât subţire, de porţelan. Am mângâiat cu părul acea frumoasă zonă continuându-mi jocul cu corpul lui. L-am răsfăţat toată noaptea. Nicio bucăţica din corpul lui perfect nu a rămas sărutată, dar la sfârşit, am făcut ceva ce regret şi astazi. Gâtul lui a căzut victima mea. “Iarta-mă” i-am spus muşcându-l de acea zona adâncindu-mi colţii ascuţiţi în vene, sorbindu-i sângele. L-am auzit ţipând, iar apoi a căzut pe pat obosit. M-am îndepărtat de el îmbrăcându-mă cu rochia albă care stătea leneşă lângă pat.

“Iarta-mă, dar ştiai că aşa se va întâmpla”

Am părăsit camera aşa cum am venit. Nu m-am uitat în urmă asigurându-mă că nimeni nu mă va vedea ieşind din casă.
După zece ani de la acea noapte, am aflat că nebunul meu drag a supravieţuit. Probabil muşcătura nu l-a afectat atât de mult pe cât am crezut că o va face. Acum, stau pe o bucată de copac cu multe hârtii în mână, scriind amintiri din acea noapte, dar totuşi, mă întreb: ce l-a salvat? Trebuia să fie mort, dar a supravieţuit. Poate că ceea ce l-a salvat s-a numit “iubire”, acea substanţă magică care circulă prin tine si iţi dă putere. Poate el a crezut în dragostea noastră ceea ce eu nu am putut vedea fiind mânată de setea de sânge şi nu cred că voi mai afla decât atunci când mă voi reîntâlni cu EL pe Lumea Cealaltă.

[Arien]

My beautiful vampire, ti-am mai spus cat imi plac povestioarele tale...
"I'm trapped in this world
Lonely and fading
Heartbroke and waiting
For you to come
We are stuck in this world
That's not meant for me
For me", you know? ;)
Oare daca ar fi devenit companion, pana la urma si nebunul ar fi dansat departe de His Mistress? Uneori chiar am impresia ca e in natura noastra sa strivim ceea ce ne e mai drag.
Anyway, mi-au placut foarte mult imaginile folosite... Apropos de imagini, click here! Kisses

[mistic_angel]

Arien, ma bucur ca iti place ceea ce scriu. Multumesc...
Multumesc frumos pentru imagine. Mai este nevoie sa spun ca o ador? My beloved Lestat, my cruel and romantic vampire...ne vom intalni din nou la locul nostru din cimitir langa statuia cu ingerii, iar tu ma vei intampira, ca de obicei, cu crizanteme albe patate cu sange.
Versurile sunt superbe, absolut superbe.
Da, nebunul ar fi dansat departe de His Mistress. Cu siguranta, ar fi dansat departe de Ea. Despartiti de destin, impreuna doar prin moarte.
Multumesc inca o data pentru poza si multumesc ca esti Tu.

[gheorghecoser]

Destul de trist, parca chiar nostalgic, dar totusi este frumos. Observ ca tot mai multi isi creaza propriile lor "povesti si povestiri"; bravo!