[ Outline ] · Standard · Linear+ Vreau Să Fiu Eu, Hinata's point of view

[Ada]

Bunăă >:d<.
Păi... E al doilea meu fic început de foarte mult timp. Primele capitole nu sunt foarte reuşite (au aproape doi ani), dar sper să vă placă.
Enjoy!


Capitolul 1
Ploaia din sufletul meu


Mici stropi de ploaie ating uşor pervazul ferestrei mele. Melodia creată mi se pare maiestuoasă, dar totuşi liniştitoare, asemănătoare unui concert din muzica compozitorilor austrieci. Norii cenuşii plâng cu lacrimi amare din ce în ce mai mult peste un sătuc vesel numit Konoha. Dar soneria ceasului, de pe noptiera din lemn de abanos, mă trezeşte din starea de visare absolută în care mă aflu de peste jumătate de oră. Îmi place să visez cu ochii deschişi- visele sunt unica ieşire din lumea reală şi umbrită de oamenii care îmi doresc răul, un univers numai şi numai al meu în care mă pot refugia de toţi ceilalţi, în care dorinţele şi aspiraţiile mele pot lua naştere. Un loc în care sunt recunoscută.
Mă ridic leneşă din patul cu perne pufoase de un violet pastelat şi privesc în jur. Camera mea este mai întunecată în această dimineaţă, pereţii au căpătat o culoarea movalie în locul unui lila inocent.
Oglinda cu ramă argintie de lângă pat nu îmi oferă însă o privelişte prea plăcută: ochii mei lila deschis cu o nuanţă apropiată de alb, specifici clanului Hyuuga, sunt umbriţi de nişte cearcăne uriaşe. Cu siguranţă se datorează “nopţii albe� petrecute până pe la patru-cinci dimineaţa. Atunci, nimeni şi nimic nu mă putea distrage din gândurile mele despre ceea ce spusese Iruka-sensei cu o zi în urmă:

“Felicitări, de azi sunteţi shinobi ai Satului Ascuns între Frunze. Începând de mâine, veţi forma echipe echilibrate de câte trei persoane îndrumate de un Jounin. Lista cu echipele o veţi găsi mâine dimineaţă la avizierul Academiei.�

Mintea mea se concentrează numai asupra unor cuvinte-cheie: “trei persoane�.
Încerc să ghicesc ce a hotărât Iruka-sensei în privinţa mea şi sper din tot sufletul să nimeresc cu un anumit blond în echipă. Acel băiat m-a fermecat încă de la prima vedere cu zâmbetul său larg şi copilăros, cu felul sau inedit şi original de a fi şi a rămâne puternic. Ceilalţi colegi ai mei de la Academie vorbesc foarte rar cu el şi îl resping, nu ştiu din ce cauză. Şi totuşi, de când l-am cunoscut este un model pentru mine. Desigur, niciodată nu am avut curajul necesar să-i vorbesc deschis despre sentimentele mele pentru că am fost, sunt şi voi fi mereu o fire extrem de timidă şi o mare fraieră.
Oftez.
În fiecare zi, încerc din răsputeri să mă schimb, să devin persoana încrezătoare în sine, puternică, sociabilă şi veselă din visele mele... Dar nu e atât de uşor pe cât pare...
Mă îndrept cu paşi mărunţi, de-abia auziţi, spre baie şi îmi încep rutina de dimineaţă: un duş lung şi răcoritor care îmi trezeşte la viaţă fiecare celulă a corpului meu firav, în aroma ispititoare a gelului de duş cu extract de flori de portocal, urmat de un mic dejun consistent. Îmi iau obişnuita mea jachetă de culoare crem şi pornesc într-un ritm alert spre Academie. Nu-mi pasă dacă picăturile minuscule de ploaie îmi udă părul scurt, proaspăt spălat. Nu. Vreau să aflu. Trebuie să aflu.
Ajung mai devreme ca niciodată, în doar zece minute. Dar se pare că nu sunt singură. Nişte voci foarte cunoscute distrug liniştea dimineţii:
- Sakura-chan!! Suntem în aceeaşi echipă!
- Naruto, dă-te imediat jos de pe mine! Eşti aşa un mare idiot! Noroc că îl am pe Sasuke în echipă să mai echilibreze nivelul de inteligenţă.
- Sasuke, Sasuke, mereu Sasuke… Să se ducă dr… Au, Sakura, pentru ce naiba a fost asta?!
Rămân şocată. Naruto e în echipă cu Sakura? O lacrimă cristalină îmi umezeşte discret obrazul stâng. De ce totul trebuie să fie mereu atât de nedrept? Am avut doar o singură dorinţă arzătoare, aceea de a fi colegă cu băiatul blond pe care îl admir. Sakura nu îl merită. E o fată destul de drăguţă, printre puţinele mele amice de la Academie. Părul roz, lung şi strălucitor, ochii mari, de un verde pur, formele feminine dezvoltate îmi provoacă puţină invidie. Dar caracterul ei lasă de dorit: ce motiv are să-l lovească pe Naruto cu fiecare ocazie? De ce toţi îl tratează într-un asemenea mod pe blond? Prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Oftez resemnată, îmi şterg rapid lacrimile, încerc să schiţez un mic zâmbet pe faţa mea îndurerată şi mă îndrept spre avizier cu o doză mai redusă de curiozitate şi nerăbdare decât înainte.
- ‘Neaţa, Hinata! mă salută veselă Sakura, ca în fiecare dimineaţă.
- Bună dimineaţa… reuşesc într-un final să îngân, pe un ton scăzut al vocii. Cu cine eşti în echipă? o întreb, prefăcându-mă că nu am auzit conversaţia anterioară.
- Sunt cea mai norocoasa fată din univers! Sunt cu Sasuke! A da, şi cu idiotul ăla blond, Naruto. Dar cui îi pasă de el…
“Mie!� aş vrea să-i zic. În schimb, aprob din cap în semn de “aha�. Închid ochii, trag adânc aer în piept şi mă uit pe listă.

Echipa numărul 8
Aburame Shino
Inuzuka Kiba
Hyuuga Hinata

Şi încă o dată: dovada pură a ghinionului meu în viaţă. Shino- un băiat mai ciudat. Genul acela misterios care îşi petrece mai tot timpul singur. Kiba- tipul puternic şi sociabil care se crede foarte cool.
- Hei, Hinata!
Vocea aceea…Oare mă strigă pe mine? Mă întorc instantaneu, asemenea unui robot de ultimă generaţie.
- Da…? singurul cuvânt pe care izbutesc să-l pronunţ în timp ce mă pierd încet, dar sigur în acei ochi albaştri ca cerul unei zile senine de vară.
- M-am uitat pe lista. Colegii tăi sunt Shino şi Kiba. Ei… sunt de gaşcă, dar pot fi destul de duri uneori. Să ai grija.
Naruto îşi face griji pentru mine. Pentru mine. Pete roşii îşi fac apariţia pe obrajii mei foarte palizi. Încerc să le ascund, dar fără succes.
- Hmm…ai ceva ciudat pe buză.
Naruto îmi atinge delicat buza superioară, iar tenul meu capătă o nuanţă de roşu aprins. Închid tandru ochii, în speranţa de a primi primul meu sărut.
-Mmm… Ciocolată cu lapte şi alune de pădure, preferata mea. Ce-ai păţit, Hinata? Eşti foarte roşie, cred că ai febră. Poate ar trebui să te duc la cabinet.
Blondul îmi atinge cu întreaga mână fruntea fierbinte. O atingere atât de caldă şi delicată. Inima îmi bate necontrolat, în toate direcţiile posibile. Cu un efort extraordinar, respirând sacadat, reuşesc să spun câteva cuvinte:
- Nu, mulţumesc. Nu este nevoie.
- Naruto, idiotule! Grăbeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu Kakashi-sensei la ora nouă în pădure. Nu mai pierde timpul, se răsteşte Sakura din spatele blondului.
- Trebuie să plec la antrenament. Vreau să devin cel mai puternic ninja din Konoha pentru a obţine într-o bună zi titlul Hokage! Ne mai vedem pe aici, Hinata, îmi zâmbeşte Naruto.
- Da, sigur…
Îl văd mergând alături de noii săi coechipieri, pe mine lăsându-mă în urmă. Oftez pentru a treia oara pe ziua de azi. Privesc spre cer: ploaia a încetat, dar ploaia din sufetul meu nu se va opri prea curând.

[Ada]

@Himitsu:
Ador suspaaansul >:).

A pretty small one:
(Enjoy! :D)


Capitolul 4
Lacrimi şi frică


Îl văd stând în faţa mea, privindu-mă cu un zâmbet total superior, la fel ca cel al unui criminal în serie care tocmai şi-a găsit victima perfectă. Simt cum întregul meu corp tremură doar la auzul respiraţiei bărbatului, bătăile puternice ale inimii care parcă încearcă prin ritmul lor alert să-mi transmită mesajul “Pleacă de acolo, Hinata! Fugi cât mai poţi!�, dar un anume sentiment reuşeşte să mă ţină pe loc: o curiozitate absurdă de a-mi cunoaşte atacatorul, cel care, după nici măcar cinci minute, mă consideră deja slabă. Cât de puternic ar putea fi el?
Îmi închid pentru o secundă ochii şi încerc să îmi şterg toate aceste gânduri stupide: în momentul de faţă nu prea contează capacităţile sale ninja, ci scopul pentru care mă atacă. O fi vreun “ding-ding la cap� care se distrează copios când ucide oameni nevinovaţi şi inocenţi, un adolescent rebel peste care alcoolul şi-a pus evident amprenta sau poate chiar un shounin trimis de Kurenai-sensei pentru a a-mi testa capacităţile în situaţii extreme.
În marea de întuneric care ne înconjoară şi începe puţin câte puţin să ne acopere, câteva raze de lumină difuză conturează chipul atacatorului. Îi observ cu uimire ochii obosiţi de un vişiuniu misterios, faţa palidă şi aproape inexpresivă, în timp ce pletele negre şi rebele îi acoperă umerii. Îmi pare atât de cunoscut…
- Draguţă, chiar vrei să ştii cine sunt? mă întreabă demonul în bătaie de joc după multele schimburi de priviri.
Mă uit în pământ, neştiind ce altceva să mai spun. Sunt în stare de şoc. Nu pot să găsesc niciun plan inteligent pentru a scăpa măcar cu viaţă, iar corpul nu mai reacţionează nici la cele mai mici comenzi. Parcă aş fi paralizată.
Atacatorul îmi mângâie cu degetul mare obrazul, eu tresarind uşor la simpla atingere.
- Ştii, scumpo… daca ti-aş povesti despre mine şi viaţa mea, probabil că ai începe să plângi şi să tremuri şi mai tare de frică. Sincer, azi chiar nu am chef de drame. Aşa că hai să terminăm repede şi fără durere, bine? mă întreabă retoric, îndreptându-şi kunaiul în direcţia mea.
Frică. Diseperare. Şoc. Groază. Există oare vreun sentiment în întreagul univers care să exprime toate aceste trăiri? Toate regretele mele, visele spulberate într-o singură secundă? Oare viaţa atârnă doar de deciziile neînteţese ale persoanelor din jurul tău? Cei care pretind că te iubesc şi ţin la tine sau, dimpotrivă, aceia care apar pe neaşteptate şi îţi shimbă radical destinul.
Picături mici, dar amare de apă îmi acoperă faţa. Plâng incontrobil, de parca aş cerşi milă demonului din faţa mea. Plâng pentru că mor mult prea repede, pentru că nimeni, nici Kurenai, nici Kiba, nici… Naruto nu vor şti vreodată cine a fost ucigaşul meu. Plâng pentru că nu am avut până acum curajul să-mi împărtăşesc sentimentele faţă de persoana pe care o iubesc cel mai mult în lume, pentru că nu voi lăsa nimic în urma mea. Plâng pentru a mă linişti în aşteptarea momentului fatal.
- Lacrimile şi frica sunt pentru cei slabi, murmură demonul la vederea mea.
Tresar. El obişnuia să-mi repete încontinuu asta cu o urmă subtilă de regret în glas: “Lacrimile şi frica sunt pentru cei slabi, Hinata. Lacrimile şi frica sunt doar pentru cei slabi…�.
- Byakugan! strig cât de tare pot.
Dintr-o singura săritură, mă retrag cu succes cam cinci metri în faţa bărbatului. Simt cum bobiţe de transpiraţie mi se se preling pe faţă datorită efortului depus. Gâfâi uşor, în timp ce mă relaxex pentru câteva secunde la umbra protectoare a unui copac.
Sunt în viaţă.
Îl privesc prevententiv pe demon, păstrând totuşi distanţa. Pentru prima dată, zâmbetul lui ironic a fost înlocuit cu o expresie uimită. Parcă ar avea o mulţime de întrebări pentru victima sa aproape perfectă.
- Surprins? cuvântul îmi iese din gură fără a mă gândi la consecinţe.
- Trebuie să recunosc, drăguţă, nu m-am gândit un moment că am de-a face cu un moştenitor al clanului Hyuuga.
Îl observ cum îmi analizează cu atenţie cutele din jurul ochilor.
- Chiar şi aşa, nu te bucura prea mult. Încă nu s-a terminat, situaţia s-a schimbat total.
“În bine sau în rău?� aş vrea să-l întreb, dar prefer să-mi înghit singură cuvintele cu un sunet zgomotos.
- În cazul ăsta, se pare că trebuie să aplic artilierea grea, mă ameninţă demonul, privindu-mă lung şi afişând încă o dată surâsul său malefic.
Nu realizez că trupul mi-a luat-o înainte cu mult timp în urmă. Întreaga mea chakra este supraconcentrată la nivelul tălpilor, iar eu las în urmă locul unde acum câteva minute plângeam fără oprire. Poate că sunt o mare laşă. Fug de pericolul fatal pentru a doua oară astăzi, dar măcar fug în viaţă şi nu sunt în targa unor ninja medicali. Totul a devenit o cursă pe viaţă şi pe moarte.
- Kurenai, Kurenai! Shino! Ajutor! strig din răsputeri, dar tot ce primesc ca răspuns e un râs demonic de undeva, din spatele meu.