Coperta pt fic:
AICIAlungată parcă de huruitul norilor de ploaie, o adiere caldă de vânt mîngâia ca un gest de adio ultimii trecători din SubCity.
Câteva licăriri îndepărtate pe cerul cenuşiu anunţau sfârsitul zilelor toride dar şi începutul unei plictisitoare monotonii. Dacă până la primii nori de ploaie adunaţi în înaltul cerului, SubCity era de la prima raza de soare un obositor furnicar de oameni grabiţi si obosiţi, răpăitul tăcut şi încet al ploii aducea pe străzile lungi şi întortocheate ale oraşului doar rotocoale de hârtii şi luminile tremurânde ale felinarelor.
Pustiul albastru, sinistru, bântuit parcă de umbre demonice, din Chatedral părea şi mai amenintător.
Sunetul clar, strident al telefonului aruncă peste Ao un bolovan uriaş. Liniştea la care sperase atât de mult, era acum departe undeva în nişte ţinuturi misterioase. Al doilea ţârâit îşi infipse ghearele şi muscă crud din ultimile clipe de tăcere.
- …Ao…Ao… , gafai o voce, …raspunde…
Acest monstru… acest …acest spin, …Ao,…Ao, răspunde.. gîfâi iarăşi vocea.
Scena în care sub scările şubrede ale unei case parasite, într-un întuneric monstrus, găsea nemişcat, înghetat în nemişcare, schimonosit şi ghemuit, trupul lui Damian, se sfârşi brusc ca pentru un calup publicitar odată ce gîfâitul vocii se transformă intr-un fel de strigăt plin de disperare.
- ….răspunde, să fii tu al naibii Ao, tu şi cu beţiile tale,…răspunde la dracu….
*
În timp ce privea cum negrul noptii înghiţea lumina palidă a zilei, siluete reci şi hidoase se ridicau ameninţătoare dinspre hăul pe care îl resimţea ori de câte ori trebuia să coboare din Chatedral cu liftul.
Imensa şi nejustificată pentru anii 20, clădirea din care usile reci şi mate ale ascensorului îl aruncase, reprezenta pe lînga un simbol arhitectonic, şi o mica parte din istoria oraşului SubCity.
Istoricii Centrului de Arhitecturăa Urbană spuneau că la început scopul construcţiei ar fi fost cel de spaţiu pentru birouri şi alte activitati comerciale. White Cobber, un prosper om de afaceri, puţin cunoscut la vremea acea în City, cumpărase cu bani grei toată clădirea şi terenul aferent.
White s-a dovedit inspirat atunci când a făcut efortul de a achiziţiona clădirea, pentru că doar în câţiva ani, Chatedral - nume dat de enoriaşi ca o insultă pentru un semn al răului, intrucât clădirea se ridica pe fostul loc al Catedralei Augustin, misterios distrusă de un incediu - devinise punctul central a comercianţilor din City, şi cine nu avea macăr un amic care să lucreze la una din firmele cu sediu aici, nu putea mişca nimic nici macăr pe piaţa neagră din City.
City, micuţul orăşel minier, înflorise după ce se descoperise prin împrejurimile lui, importante resurse de tungsten. Viaţa prăfuită din City, era acum una risipită prin baruri şi saloane pline cu fum. Prin ziarele vechi pierdute prin arhivele Centrului de Arhitectură Urbană, aceste crâmpeie de istorie încă mai pureau fi găsite.
Se opri pentru o clipa, tresărind. O dâră alba,îmbibată de un albastru crud, spintecă cerul şi se înfipse ca o ancoră în creasta nevăzută a clădirii. Nimic nu mişca.
Călugării Ordinului Taluan, construiseră peste ruinele clădirii lui Cobber prin anul 1920 un lacăş de rugăciune. O cumplită înlănţuire de evenimente ciudate, terifiante chiar si pentru zilele de azi, au aruncat comunitatea din City într-o isterie de nedescris.
Ordinul Taluan, număra cam 10 suflete în City, şi toti acei oameni pioşi, cu frica lui Dumnezeu, au avut parte de un sfârşit mai mult, grotesc.
“Calea celor zece”…, îşi ridică speriat parcă gulerul de la tweed, şi cu pasi mărunti sub lumina spalacită a felinarelor începu să fredoneze ritmul unei melodii pe care o auzise căndva în copilărie.
*
Catarinna îl aştepta ascunsă sub umbrelă ca o fantomă. Înainte ca Damian să-l fi chemat pe Ao, binevoise să mai chinuie pe cineva. Zâmbi ca pentru sine. Dacă până la BrouPark imaginea de tablou nemişcat, monoton cu o scenă de ploaie şi un decor urban nedefinit îl însoţise la fiecare pas, luminile albăstrui, ca nişte licurici agitaţi, şi umbrele creionate fugar schimbau totul ca într-un colaj de imagini parcă decupat din benzile desenate.
Chiar dacă în negura nopţii, în răpăitul ticăit al ploii nu flutura nici o pelerina şi nici o umbră nu răpise pe comisarul sef, Ao aştepta. În faţa porţilor din fier ruginit, ridicate sinistru ca nişte colţi spre cer, sub iureşul luminilor aruncate cinematografic peste resturile de beton, urmărea tăcut mogâldeţele agitate.
Câteva clipe trăi impresia că începe să vadă un film prost. Poate că şi scenariştii ăştia care trăiesc numai cu aer de Hollywood şi îsi omoară timpul prin Hot Wings Café sau alte găuri de literaţi, au şi ceva inspirat din realitate în aberaţiile lor. Altfel nu îsi putea explica clişeele. Un regizor tăcut filma în imaginaţia lui Ao, BrouPark. Cadrul de început: porţi scheletice, ruginite. Un bocanc cu marginile năclăite de un pămînt slinos, zdrobi nemilos iarba de un verde murdar, nisipos. Urmărit peste vârful bont al ierbii, se vede neclar un rest de hârtie. Cineva, uriaş in comapraţie cu firavele fire de iarbă, ridică ghemotocul. Vizual se schimbă încadrarea. Personajele se definesc. Cel care ridicase restul de hârtie, acum nu e mai mult decat un omulet aproape chel, înconjurat de o turma albastră de haine.
- …pune asta bine, guiţă chelul.
Una din siluete disparu.
- Unde naiba e ? …unde … e Jhonson?
La câţiva metri în spate, ascuns sub un cort improvizat, îngenunchiat în mustul rece al pământului năclăit de ploaie, Jhonson, cunoscut mai de toţi drept Clătită, mîrâia printre dinţi. În cei 25 de ani de când soarta îl aruncase între pereţii Departamentului de Investigaţii, nici o noapte nu ramăsese albă, plină de stele sau de vise frumoase. Totul era un montaj urât : cadavre, oameni îngenunchiaţi de durere, urlete disperate, sinucideri, haine patate de fire roşii, acide…. şi toate astea pentru ce?... pentru nişte amarâţi de bani?... pentru Bine?...
Simţi un fior rece, de parcă inima i se oprise, când mâna nefiresc de mare şi noduroasa a lui Damian îl răpise din caruselul gândurilor sale.
*
Damian, chelul agitat, zâmbea rar. Acest omuleţ cu buzele subţiri ca niste rame, schită ca Monalisa un surâs gras, misterios, inexplicabil.
- În sfârşit!
Din locul unde Ao îl privea pe Damian, acesta părea o marionetă trasă de sfori de un păpuşar obosit. Ca un pinguin, leganându-se de pe un picior pe altul, se opri pentru o clipă aruncându-şi mâinile în aer ca un babuin sălbatic. Nefericitul care primea urletele lui Damian, ar fi putut zdrobi minusculul om din faţa lui doar cu vâarful degetelor, dar ştia că toată agitaţia pocitaniei era îndreptăţită. Nu găseşti în fiecare zi ieşiţi din pământ ca nişte viermi slinoşi cadavre prin BrouPark.
Crime şi cadavre era normal să vezi mai ales când faci parte din Departamentul de Investigaţii, dar cu toată pregătirea şi experienţa pe care o ai nu poţi să nu devii la fel de agitat ca piticul chel, atunci când prin faţa ochilor îţi dansează feţe desfigurate şi bucăţi de carne măcelerite.
Dacă în filmele poliţiste scena crimei e un circ în care o armată de oameni, care de care mai dezorientaţi, împinşi de la spate de un comisar arţăgos, aleargă să îşi facă fiecare treaba, hăituiţi de o ceată de juranlişti imorali, scena din BrouPark nu era cu totul diferită.
Arţăgosul era Damian. Restul recuzitei era aproape la fel: o multime pestriţă de voci, siluete schiţate fugar. Reporterii apăruţi ca de nicăieri era singurul element care lipsea. Catarinna încă stătea ascunsă sub borul umbrelei şi privea la silueta întunecată a lui Ao. Picurii de ploaie metamorfozaţi cinic în mii de ace de vântul rece apărut salbatic din aburul pământului, cădeau teatral ca o cortină peste o scena în care actorii nici nu dorea să joace.
Când primise repartizarea la Departamentul de Investigaţii, romantica idee de justiţiar al Binelui încă îşi păstra florile şi mirosurile îmbătătoare. Ticăitul vremii işi arătase colţii şi ca un câine fără stăpân, alungat şi încolţit de umbre nevăzute, Catarinna înţelesese că inocenţa rămâne până la urma în sufletul fiecărui om atâta timp cât acesta nu poate să deosebeascaă intre bine şi rău.
În lumea idilică pe care SubCity o întruchipa pentru multi, răul exista ca în orice altă parte, chiar dacă serenitatea şi aparent edenica societate în care trăia, arăta că se poate trăi în armonie unii cu alţii.
Pentru cei care în fiecare dimineaţă se trezeau supăraţi de cârâitul ceasului deşteptător, sub razele difuze ale soarelui cald şi imbietor, pentru cei care încă atunci când se trezesc sărutul buzelor trandafirii şi calde este încă un motiv de a te bucura, pentru cei care în fiecare dimineaţă privesc din înaltul cerului lumea şi inspiră adânc sperând la o zi minunată, pentru toti aceeia care nu vor sa creadă că şi în anul 2300 răul e prietenul multora dintre noii, existau oameni ca ea, ca Ao, şi ca Damian, ingenunchiaţi în lutul mocirlos al pământului cautând stirpea neagră.
*
Undeva într-un colt, pe albul îngălbenit, un tânăr pistruiat, cu părul cârliont, privea din trecut.
Absolvise Institutul de Ştiinţe Aplicate ale Academiei, în urmă cu zece ani. Chiar dacă astăzi numai arăta ca cel din paginile anuarului Institutului, Ao îşi păstrase multe din acele vise de puşti visător. Dacă cineva iar fi cerut pe vremea în care încă bântuia disperat pe coridoarele înguste ale Academiei să îşi fi imaginat viitorul lui cam peste zece ani, coloanele măcinate de timp, vântul rece răscolit de nori lăptoşi, mustul bălos al pământului agăţat disperat de tălpile bocancilor săi, tăcerea sinistră şi vocile mârâite a celor din jurul său, negrul lucios al plasticului rece aruncat peste chipuri desfigurate,sigur nu şi le-ar fi imaginat cu mintea sa tânăra şi inocentă.
Vocea rece, huruită a lui Damian, rupse firul plăcut al reveriei.
- Nu mai sta ca o cioară…! cârâi Damian. Prinţisorule, hai odată, ce naiba…, se pare că încă nu vrei să te trezeşti, scârţâi în continuare Damian cuvintele.
Lângă ceea ce părea a fi un cocon rece de plastic în care era ascuns ceva monstruos, Catarinna cu borul umbrelei întins peste scăfârlia piticaniei îngenunchiate, privea tăcută.
"Cine ştie să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învăţat." îi răsări în minte lui Ao atunci când desprins din moliciunea caldă a somnului, străpuns sadic de dinţii reci ai palelor de vânt, îşi termină mersul de melc, apropiindu-se încet de Damian şi Catarinna. Cuvintele magistralului William Shakespeare scrise acum câteva sute de ani în una din frumoasele sale piese de teatru se adânciră parcă şi mai mult, în irisul albastru tulbur al Catarinnei. Un zâmbet îngheţat înmuguri uşor. Ar fi dorit să audă murmurul cald al vocii. Catarinna nu schiţă nici o intenţie în acest sens. Pierdută în umbra protectoare a umbrelei, Catarinna părea a fi un spectator adus cu forţa la un film de groază.
Profesorul Ahmilliyon, şeful de catedrei de Psihologie şi Ştiinţe Socioumane Aplicate, le ceruse prin anul trei, parcă, să facă un eseu, documentat până la ulima litera, cu privire la influenţa factorilor fizici asupra comportamentului uman. În alte cuvinte trebuia să demonstreze după atâtea sute de ani, din nou experienţa celebră a dr. Pavlov, dar la un alt nivel. Nu se cerea nimic practic, doar argumente şi teorii.
Un bine scris apasăt de profesor peste cele câteva pagini ale lui Ao, sădise în orgoliu lui, pentru luni bune de zile, ideea că ar putea totuşi să reuşească, să depăşească starea de student anonim, mai ales că Ahmilliyon nu se înghesuia deloc să arunce în stânga şi în dreapta cu flori şi laude l-a adresa studenţilor săi.
Îşi amintea perfect, de parcă abia terminase de mâzgâlit cu scrisul lui oribil, eseul. Undeva apărea o teorie care explica şi demonstra, destul de convingător, că în lipsa stimulilor fizici, intelectul uman nu se poate dezvolta. Deşi facuse câteva trimiteri la nişte siteuri cu privire la nişte experimente în acest sens, Ao îşi pastra o oarecare rezervă.
Acum, în timp ce privea cum arcul sprincenelor catifelate, coboară puternic, desenând pe fruntea mică ascunsă de şuvite rebele, câteva riduri, rezerva pe care o păstrase faţă de teoria doctorului Kadeem dispăru.
Studia încet, ca un chirug, chipul oval, frumos, liniar al Catarinnei. Era de preferat să rămână agăţat, chiar şi disperat cu privirea de luciul cărnos, răscolitor, al buzelor ei, decât să priveasca în jos spre negrul pumnului de plastic . Hârşâitul lung, ca de ferestrău înfipt, ridică privirea lui Ao de pe rozul molatec al buzelor în adâncul tulbur, albastru. Serenitatea tăcută din ochii Catarinnei, ameninţată crunt de zvâcnirea genelor lungi ca nişte degete, era imaginea care îl ajuta de zece ani în coace pe Ao să înfrunte scârbosul adevăr.
Hârşâitul rece muri. O şoaptă îl răpi din adâncul ochilor Catarinnei.
- …priveşte….
Lăsă privirea rece spre locul din care mogâldeaţa lui Damian şopti din nou ceva.
….adevărul…
*
Câteva fire de iarbă stâlcite îl despărţeau pe Ao de sacul de plastic. Damian se ridică încet, rigid, parcă obosit. Răsfirate ca un fir de aţă, sub câteva resturi murdare de haină, ca o prajitură mucegăită, câteva oase măcinate adunate cu grijă, zăceau tăcute ca într-un muzeu morbid. Din ceea ce părea a fi restul unui schelet uman, grămada de oase aşezată chiar artistic, lăsa impresia că povestea din spatele acestei dezvăluiri sinistre nu avea un început uşor de bănuit.
Cu un gest curt, Damian îi sugeră lui Ao să privească mai departe. Fugar, privi spre câţiva agenţi ai Departamentului de Investigaţii aflaţi la câţiva metri. Acelaşi sac de plastic negru privea spre cerul cenuşiu. Alte siluete parcaă ceva mai îndepărtate decât cele spre care tocmai privise, stăteau mohărâte, urmărind fără cuvinte cum cei de la Medicină Legală adunau minuţios, uşor ca nişte artfacte, în sacul negru de plastic, rămăşitele a ceea ce cândva poate a fost un tânăr zelos, plin de vise şi de speranţe.
Ca un licurici, Jhonson zbura de la un grup la altul, şi printre sclipirile de fulger cu care aparatul lui Jhonson înghiţea mormanul de oase, trezit ca dintr-un vis, Ao realiză pentru prima dată de unde provenea toată disperarea şi agitaţia lui Damian.
- Câte sunt…? întrebă Ao. Răspunsul oricare ar fi fost, în acele clipe nu îl dorea.
*
În golul urias, lăsat de câteva arcade, lumina plăpândă a răsăritului de soare mătura somnoaroasă urmele întunericului.
Bansi Namdev încă savura gustul acrişor al cafelei. Cu ochii intredeschişi urmărea zborul sălbatec, inponderal al unei pasări ce părea a se fi rătăcit în auriul cerului. Atât cât putea să vadă, toropit încă de somn, prin străveziul ferestrei, oraşul încă moţăia sub picurii de ploaie. Zborul frânt al micuţei zburătoare, se transformă în ceva lin, liniştitor, după ce din nevăzut încă un ghemotoc zburlit de pene apăru grăbit. Micuţii dansatori înaripaţi dispărură apoi ca prin magie.
Namdev zâmbi uşor. Zborul tăcut dar plin de forţă şi fuga lor grăbită din umbra cerului, îi aduse pentru o clipă în faţă, Cuttack, orăşelul lui natal. Plin de soare, de viaţă şi de nori multicolori ca nişte monştrii înaripaţi, pe care mereu îi vâna cu bastonul de bambus al bunicului Nachiketa, Cuttack era locul în care chiar şi după atâţia ani de muncă infernală, de nopţi pierdute, conferinţe şi mii de ore petrecute asupra mesei reci, încercând cu lama rece şi morbidă a bisturiului să fie un justitiar din umbră, s-ar întoarce cu ceea mai mare plăcere.
Pereţii reci coloraţi oranj de lumina caldă a soarelui, înlocuiră micul orăşel Cuttack, odată ce uşa laboratorului se deschise energetic, urmată de ecoul lung, puternic ca de big-bang, izvorât din paşii grăbiţi ai Daluciei.
Scurta călatorie a lui Bansi Namdev, cel mai mic urmaş al unei familii ce îşi avea străbunii în marea castă a războinicilor Mahdu, ajuns dintr-un mic orăşel de pescari, în praful cult al Callcutei, prin înspăimântătoarele săli ale spitalului Vimal, de unde avea să înveţe, ca doctor rezident, înteleptele cuvinte ale primului om ce îi murise în braţe - Nu trebuie să fii mort ca să apreciezi viaţa -, se termină odată cu întrebarea gâtuiă a Daluciei.
- … cinzeci..?
*
Sub lumina lăptoasă cel înconjura pe doctorul Namdev, de pe obrazul de culoarea biscuiţilor pufoşi scufundati în albul laptelui aburind, Dalucia culegea mici picuri cristalini.
Mesajul neaşteptat pe care îl lăsase doctorul şi fruntea lui încruntată, tăcerea cu care îşi mărunţea răsuflarea, îi crea senzaţia că urma să fie o zi foarte foarte lungă şi neobişnuită.
Cu fiecare milimetru pe care lama rece a bisturiului îl lasa deschis ca o floare, Basi îşi amintea perfect ca şi cum ar fi fost încă ghemuit în banca sa la cursul de Patologie Aplicată, tot ceea ce vocea mătasoasa şi nefirească, a profesorului Ma, transforma morbidele clipe în care trebuia să înţeleagă că totuşi omul nu este mai mult decât o pungă slinoasă de carne, în ceva demn, spiritual.
Îşi rumegă gândurile, cautând să afle un răspuns. Aruncate ca nişte bucăţi de hârtie, mai multe resturi de schelet, stăteau şi aşteptau ca nişte spectatori.
Nu înţelegea, oricât de raţional ar fi vrut să fie, cum se putea aşa ceva. Pentru a determina când anume inima acestor amarâţi a încetat să bată, Namdev asculta cum profesorul Ma, îşi ducea calm la nesfârşit expunerea sa despre ceea ce este important de observat.
Pentru a afla momentul, chiar şi prin aproximare, în care tenebrele morţii s-au abătut peste mormanul de oase ce încă îl aştepta, trebuia să urmareasca semnele. Vocea lui Ma urmată de pasul metronom cu care sacada propoziţiile îi şoptea: rigor mortis, livor mortis, temperatura corpului, starea de descompunere. Pauză scurtă. Ma reluă încet ca într-un confensional. Mediul,tipul hainelor, conţinutul gastric, insectele, larvele, locul unde a fost găsit, plus încă multe despre care vom discuta în detaliu, toate vă pot ajuta.
“Vino cu mine muritorule,
Raiul casa îţi va ajunge
Durerea şi tristeţea sufletul ţi-l vor duce
Lasă-ţi lacrimile să-l alunge
Vino la mine şi rămâi nemişcat
Prin sângele-ţi uscat lumea mea se scurge”
…dar despre asta ce amintiri ar trebui să răscolească?
*
Într-un oraş construit aproape în întregime pe verticală, ruinile cariate ale vechiului oraş, păreau a fi o pată mare şi urâtă, mai ales că tot ceea ce astăzi reprezenta SubCity se construise inexplicabil, ca un scut parcă, în jurul acestor resturi de istorie.
În City, Ao hotărâse să ajungă din două motive. Primul şi cel oficial, care explica prezenţa lui printre molozul antic şi rămăşiţele conservate a fostului oraş, era acela de a culege informaţii legate de tot ceea ce putea explica nefirescul din BrouPark. Al doilea motiv: Niiro Niwa.
Biciut de câteva raze de soare, strecurate fugar printre crengile unui cireş mohorât, îngheţat şi prăfuit, urmat ca un câine de o umbră pătrată, uitată, îşi număra paşii, în timp ce gândurile sale scormoneau răspunsuri. În podul palmei, ţinea parcă ascuns de restul lumii, tainic, petecul de plastic străveziu, de care Namdev se despărtise cu vădită plăcere. Avea impresia ciudată de când ajunsese în City, că nu urma să găsească lucruri prea frumoase şi încântătoare.
Saint Paul Street, Barbican…, nume ale unor foste străzi din City.
“Singur prin întuneric te vei duce
Învăluit în moarte
Stăpân în umbre vei ajunge
Întunecat şi rece”
Din tot ceea ce aflase de la Namdev cel calm, rece şi dur, ar fi vrut să i se spună oricând că totul nu e decât o glumă, ficţiune scrisă de mâna stângace a unui un puşti puber.
Dacă această farsă într-un sfârşit nu se dovedea a fi decât necistitul adevăr, coşmarul în care Ao trebuia să intre i se părea banal.
Într-o oază de culoare, sub norişori de umbre jucăuşe desprinse din coroanele mari, stufoase, a câtorva pomi, Ao descoperi ca într-o poveste ceea ce căuta: Niiro Niwa.
Doar un pod arcuit de piatră îl despărţeau de mirajul plin de culoare. Era nefiresc să vezi în mijlocul cenuşiu, printre ruinele scheletice, acest petec de pământ, rupt parcă dintr-un vechi basm pentru copii.
Pentru cei care s-au aventurat prin City nu era ceva neobişnuit. De fapt ceea ce intriga era ideea în sine. Construită printre resturile atomice ale fostului oraş, Niiro Niwa părea să fie doar restaurarea unei epoci târzii din istorie, o reconstrucţie arhitecturală, o scenă, în genul celor din muzee, prin care luai contact vizual cu obiceiuri şi tradiţii demult apuse.
Printre ramurile de cireş unduite de vânt, Ao vedea reconstituită, prin arhitectură şi aranjamentul vegetal al peisajului, un crâmpei din Japonia Feudală. În acest apocalips, proiectul studenţilor de la Centrul Naţional de Urbanistică, a prins încă de la început rădăcini adânci. Câteva articole cuminţi, lipsite de vlagă, apărute prin CityTribune şi una din revistele de campus: OrizontConcept, erau singurele manifeste a celor din SubCity cu privire la acest neânţeles artistic.
Chiar dacă cei implicaţi, au dat dovadă de un real talent în ceea ce priveşte potenţialul lor creativ, Niiro Niwa a rămas doar o adunătură simpatică, de floricele viu colorate şi bârne de lemn adunate sub formă de case. Ca un protest faţă de reacţia aproape inexistentă, cei câţiva temerari visători din spatele acestui frumos colaj de istorie, au inventat un joc.
O noapte la Niiro Niwa. Până în zorii purpurii ai dimineţii, trebuia să găseşti drumul spre cei care te vor salva.
Peste podul arcuit ca o cocoasă de cămilă, înconjurată de vânt, într-un kimono roşu, înflorat de ghearele unui dragon auriu, ca o papuşă de porţelan, Amadeea îl aştepta.
“Un singur drum tu vei urma….” *
Labirintul de coridoare prin care îl purta Amadeea se sfârşi într-o cameră simplă, fără prea mult mobilier, luminată de soarele ud al dimineţii, prin două ferestre pitice, ascunse undeva aproape de tavan.
Simplitatea geometrică a camerei era întreruptă doar de volumul pătrăţos al unei canapele şi de golul unei uşi. Dincolo, ca un contrast la goliciunea spaţiului din care privea, un pat imens, semiobscur, mâncat de câteva pete rătăcite de lumină, ascundea ceva în întuneric.
Privea spre cealaltă parte a camerei, prin franjurii trandafirii ai răsăritului târziu de soare. Curba simplă,voluptoasă, crudă, îi hipnotiza simţurile, vederea, pulsul. Urmărea ca şi cum ar fi fost încă un copil aflat în faţă descoperirii unui mare mister, cum mâna nevăzută a razelor de soare urcă încet, odată cu bătăile inimii, peste carnea crudă ca de portocală, a pulpei dezvelite. Coboară încet, în umbră, şi urcă odată cu privirea sa spre unduirea nudă şi dulce a feselor. Jocul tăcut al razelor continuă, alunecând spre caldul adânc şi umed.
Pasul usor, abia auzit al Amadeei, înconjurat de aroma ceaiului verde, strâpunse vraja cel înconjura pe Ao. Îngenunchiată deasupra ceainicului din portelan pigmentat într-un alb sidef, privea stins în luciul ceştilor de ceai. Fiorul voluptos pe care îl simţise privind la faptură adormită din cealaltă cameră, îi aduse aminte pentru o clipă de zilele în care putea să viseze liber la viitor.
Mica pungă de plastic, în care parcă simţea pulsul acelor cuvinte mîzgâlite, era încă ascunsă în buzunarul tweedului. Nu avea nevoie sa revadă acele rânduri. Simţea că cineva îi infierase fiecare cuvânt pe piele.
Drumul spre Niiro Niwa devenise în minutele petrecute printre ruinele din City, un chin al gândurilor. Rumega fiecare fărâmă de realitate, căuta un sens la ce s-a întâmplat, scormonea prin gunoiale minţii ca sa îşi amintească orice ar fi putut sa îl ducă măcar spre începutul unui fir pe care să-l strangă, să-l urmeze şi într-un târziu să ajungă să se înfrunte cu necunoscutul, să ucidă Minotaurul, şi apoi să se salveze de freamatul său.
Venise la Niiro Niwa pentru a pune întrebări, pentru a grebala cu ghearele minţii acest loc, ridicat chiar în latură vestică din BrouPark, unde se găsiseră cam toate cadavrele. Nimeni nu ar fi obiecat în privinţa ideei de a începe cercetările de aici, mai ales că Niiro Niwa în cei peste treizeci şi cinci de ani de când exista, îşi schimbase statutul de proiect artistic urban. Devenise aşa cum unii spuneau de mai mult timp, voalat şi doct, un atelier de creaţie. O mână pestriţă, de puşti lăbărţaţi, rătăcişi prin colţurile din Niiro Niwa, se foloseau de acest loc pentru a-şi exprima măreţele lor realizări artistice.
Ao chiar dacă nu era un critic consacrat de artă, îşi avea opiniile sale, iar când nu eşti pentru prima dată invitat la Niiro Niwa, nu şi se pare deloc că această casă de turtă dulce, e plină doar de zâne şi îngeraşi.
Cazul Copiilor de Aur, îl adusese prima datî ţn ţinutul de basm, acum aproape cinci ani de zile.
Pe atunci Ao era încă un boboc. De fapt, asa cum îi spuneau colegii, rîzând grotesc ca nişte caricaturi, în meseria asta doar moartea te poate învăţa tot ce trebuie să ştii.
În unele din momentele în care divina muză a creaţiei se pogoară peste aleşi, timpul şi realitatea se alterează. Dacă cel ales se află pentru prima dată sub posesia voluptoasă a nevăzutei zeităţi, se întamplă, ca şi în cazul Copiilor de Aur, ca toată creaţia ta să fie doar un poem, scris cu sânge, în urletele afrodiziatice a celui descompus.
Resturi de carne, atârnate ca un colier în jurul marelui creator, o inimă încă zvâcnind păstrată în golul unui pocal, erau amintirile botezului pe care îl primise în feericul colţ de rai ascuns în Niiro Niwa.
Tot acel trecut murdar, plin de clipe în care se trezea urlând, singur, ca o fantomă uitată pe vârful clădiri Chatedral, se ridicase din tenebrele nopţii şi bântuia viu, îngrozitor, prin venele înghetate ale lui Ao.
În lumina trandafirie ce desena ovalul feţei, albastrul înlăcrimat din ochii Amadeeiei era singurul lucru care alunga pentru moment fiorosul chip al morţii.
Amadeea se închinase Niiro Niwei ca unui templu. Printre resturile carnagiului Copiilor de Aur, găsite de Ao, se afla şi cel ce urma să îi fie ales pentru tot restul vieţii. Nici o sedinţă de consiliere, nici unul din remediile medicale aplicate asupra sufletului îndurerat al Amadeei nu au putu schimba idea ei, că în acest loc se va întoarce iubitul ei.
În scurt timp după ce cazul Copiilor de Aur, lovise cu pumnul în stomacul moral şi educat a celor din SubCity, povestea romanţata a aşteptării Amadeeii, reânviă un flux de suflete rănite, transformat într-o adunătură aproape religioasă. Tot mai multe relatări din CityTribune, aruncate pe prima pagină, arătau chipul îndurerat, şi albastrul ochilor atât de minunat, ce priveau dincolo de durerea în care clipeau, pe fundalul idilic, de basm din Niiro Niwa.
Un titlul uriaş, scris ca într-un ziar cu tipăritură veche, prins într-un rest de cui, aruncau timpul din acele clipe, în prezent, în camera în care Ao privea la Amadeea, la ochii ei minunaţi, la ceainicul din porţelan pigmentat într-un alb sidef, la aburul pufos al ceştilor de ceai.
Simşea adânc în stomac cum un gol imens se naşte. Copii de Aur…
*
Din buzunar, micul petec de plastic, rece şi dur, pe care îl ţinuse atâta timp ascuns, în palma intinsă tremurând spre Amadeea, sub firele lânoase de abur, se încreţi uşor ca şi cum ar fi fost atins de un foc mistuitor.
Un sunet înăbuşit izbi aerul, ca o ultimă suflare.
- Ce vrei?
Din locul în care privirea lui Ao rătacise voluptos, mârâitul sinistru cel îl auzise, grohăi din nou.
- Ceea ce cauţi tu nefericitule nu vei găsi aici.
Capsa tocului pocni scurt. Amadeea se ghemuise lângă perete. Închise ochii.
- Netrebnicule, încerci să mă atingi?
Ao îngheţase cu arma în mână. Lumina trandafirie dispăruse. Un licăr ciudat, ca o pată de sânge, înflori în întuneric.
- Ara-mi-tama - răul din zei, murmură Amadeea.
Bubuitul inimii îi zvâcnea în urechi. Ce naiba se intamplă aici? Simţea cum începe să se sufoce.
Cu mâinile încleştate ca nişte gheare pe patul armei, sprijinidu-şi greutatea corpului în călcâiul piciorului, străpunse aerul dintr-o săritură. Urletul cu care năvălise dispăru în neant. Explozia cartuşselor fulgeră întunericul. Lumina caldă a soarelui apăru senin prin storurile găurite.
Intins ca un înger, în puful moale al păturii de caşmir, încojurată de ploaia adormită a picurilor roz de sânge, cu mâinile împreunate ca într-un ultim gest de îndurare, trupul gol pe care îl privise nu demult, era acum în evenatiul razelor fumurii de soare, neânsufleţit, schimonosit. Pielea crudă, de oranj, pe care mâini fericite ar fi alunecat în nopţile lungi de amor, era acum un mozaic lugubru, vineţiu, de sânge.
Zgomotul tăcut, fără ecou, făcut de arma lui Ao, aruncată cu ură, stârni din plămâni de lemn ai parodeslii câteva fire de praf.
Grohăitul livid care îl chemase în pânza întunericului, ce era? ….cuvintele rostite cu frică de Amadeea,… ara-mi-tama,….ce rost îşi aveau?.....
*
Jhonson stătea sprijinit de perete. Era obosit, iar lumina plăpândă ce îl înconjura, arăta crud, cum anii trecuseră peste el. Uneori avea impresia că Jhonson nici nu exista. Pentru el, acest om, înalt şi uscat, era o clipă, câteva secunde, o apariţie.De obicei el îşi termina treaba înainte ca băieţii veseli de la Departament să dea navală peste el. De când îl cunoştea l-a văzut zâmbind rar şi atunci doar în clipele în care Raiden, fiica lui zglobie de o şchioapă, rupea monotonia cenuşie din biroul lui, cu gânguritul ei senin. Lauren, soţia lui, privea din tocul uşii sau aşezată comod pe canapea, cum ursuzul de Jhonson se topea ca o îngheţătă sub soarele cald de vară, în strânsoare mânilor de puf cu care Raiden îl înconjura.
Ori de câte ori s-a întâmplat să asiste la un asemenea moment, pentru Ao lumea devenea mai bună, şi trăia chiar cu ideea că Lauren nu apărea întâmplător cu micul ei înger. Aşa cum îl privea, pierdut, prin pâcla de fum, cu ţigara agăţată de buze, Jhonson părea pierdut, rătăcit.
Încă nu plecase. Echipa de intervenţie şi asistenţă a Departamentului, deja terminase de înfofolit, etichetat şi marcat. Numai cât nu le atârnase şi lor de gât un număr şi o etichetă sinistră.
Q45-ERT5. ÎNREGISTRAT SAEC. 11:30. Marcajul era aplicat pe unul din colţurile a ceea părea a fi un fel de carte învelită în piele.Un codex.... Aşa cum rătăcea cu privirea prin cameră, Ao rămase surprins, să o vadă. Nu îşi amintea să o fi zărit până atunci. Jhonson pufăia pierdut. Era undeva îngândurat. Se dezlipi uşor de perete şi înaintă spre marginea patului. Tapetul verzui, scorojit, îmbibat de fum şi praf, întunecat, păstra tonul morbin a ceea ce se întîmplase. Marcate şi numerotate, tot ce se aflase în jurul victimei, acum era precizat exact. Lumina furişată prin crăpăturile storurilor învăluia ca într-o aură trupul lui Ao.
ITER DOMUS …. câteva raze de soare alergau peste întunericul din cameră. Se retrase rapid, fulgerat.
Mişcarea bruscă a lui Ao îl făcu pe Jhonson să revină brusc la realitate.
- Ce dracu…
Îl privea pe Ao nedumerit.
- Ce s-a întâmplat?,Ao îi răspunse şoptit, fără vlagă.
-Ai ajuns înaintea echipei de la Departament?. Jhonson părea că nu înţelege întrebarea.
-Da. Păi .., de ce mă întrebi? Erai aici când am venit.
Ao zâmbi scurt.
-Da,..ştiu. Fotografiile...
Jhonson ridică nedumerit din sprâncene. Aruncă mucul de ţigară, după ce mai trase un fum. Ghemotocul de foc se rostogoli, într-o ploaie de steluţe aurii pe podeau cariată.
- Fotografiile...?
Ao nu-i răspunse imediat. Ceva de pe tablia patului îi acaparase toată atenţia.
-Vreau să văd fotografiile pe care le ai făcut. Jhonson ieşi din bârlogul întunecat în care fumase ţigara. Se opri lângă Ao. Căuta din priviri să găsească misteriosul obiectat care îl hipnotizase pe Ao. Nu observă nimic ciudat.
- Ce cauţi?. Jhonson urmări privirea lui Ao. Caşmirul însângerat, adăpostea în apropierea unei perne naclăite, într-o pungă de protecţie, marcată de cei de la Departament, un fel de carte, cu coperţile mâncate de timp. Se apropie de pat şi o ridică.
Ao tresări, surprins.
-De ce vrei fotografiile?
Jhonson era încă nedumerit. Ce era cu cartea asta?..de ce Ao o privea ca pe ceva ..care nu ar fi bine să îl atingi. Întoarse cartea. Pe ceea ce era un rest de copertă abia se zăreau două cuvinte. Citi mai mult pentru el, şoptit: … ITER DOMUS. Plasticul străveziu al pungii de protecţie foşni scurt.
- .. de ce te uiţi aşa la asta?..am fotografiat-o..e şi marcată….Ao îl întrerupse brusc pe Jhonson fără să îl lase să termine.
- Nu e vorba de asta.E ciudat, dar poate mă înşel. Jhonson aştepta continuarea. Cartea asta sau mă rog ce este, eu nu cred că a fost de la bun început aici.
Jhonson pufni într-un hohot de râs, gălagios şi dureros. Se opri brusc, devenind din nou serios, posac şi întunecat.
-E bună. Şi eu care credeam că vai de mine micuţul Ao e încă şocat de cele întâmplate. Pe buzele lui Jhonson un zâmbet înflori.Cred că eşti putin cam cinic. A.. nu cinic e uşor spus, eşti sadic dacă poţi să sugerezi asemenea fabule. Zâmbetul cald de pe buzele lui Jhonson se ofili.Ce naiba, doar tu ne ai chemat.
Ao zâmbi şi el scurt.
-Uită-te la fotografii.
*
Anul Domnului 1900
În ceasul cel mai devreme al dimineţii, cu binecuvântare stareţului Isodin, am părăsit locaşurile de piatră ale mănăstirii. Slăvit fie Domnul şi îngerii lui să ne căluzească. Drum lung spre pământ necunoscut ne aşteaptă. La rugămintea cuviosului nostru frate Maltin, în clipele în care sufletele noastre se vor odihni, în rugăciune şi cu gând smerit la Cel curat şi Sfânt, voi grăi pe această hârtie, cele ce ni se va da să trăim, căci rugămintea fratelui Maltin nu vine din neştire şi pentru a umple timp unui păcătos ca mine, ea vine de la mai înaltul Isodin.
În rânduirea noastră frate mai mare peste noi este părintele Victorius, a cărui înţelepciune veacurile să o cunoască. El este urmat în cele mai cunoscute şi adevărate de către fratele Maltin, iubitor de adevăr şi cinstit printre cei mai cinstiţi. Dintre cei mai cu umilă trecere facem noi legatură, o mână de opt, păcătoşi adunaţi şi încercaţi, dar care prin mila Domnului am găsit calea spre mântuire şi cu slava cerului si a celor prea sfinte din el, ne vom întoarce cu toţi precum oaia ce-a rătăcită.
Într-u iertarea naostră de păcate, şi prin caldă rugăciune, urmăm un drum neştiut printr-un ţinut de fum şi pucios. Pentru păcatele noastre, spunea dintre cei mai cu umilă, fratele cuvios Ald, şi pentru a nu uita de unde ne-am născut şi unde ne vom întoarce, Domnul nostru cel Sfânt, ne-a dat să mergem pe acest drum, întunecat şi spurcat. Părinţii noştrii mai mari peste noi s-au aşezat primii, şi ei cu alor cunoaştere şi putere, ne or cârmui prin locurile străine în care ne grăbim.
Ajută Doamne pe noi cei care cu păcat îţi cerem să ne fie iertat, căci tu Doamne, în nesfîrşita Ta dragoste, nu ţi-ai întors faţa de la noi, şi binecuvânteză-ne. Ao îşi rezemase coatele pe pervazul ferestrei. Ţinea atent de coperta fragilă adunătura de hârtie, “cartea” , pe care cei de la Departament o găsise lângă trupul neânsufleţit al victimei. Ceea ce avea el în mînă, ridicase un nou mister în mintea lui. Şi avea deja senzaţia vagă că urmau şi altele.
Cotorul ”cărţii”, ros şi mucegăit, dispăruse, iar ceea ce ţinea la un loc adunătura nispoasă de hârtie, era o împletitură de zale, ruginită şi slăbită. La capătul de sus al “cărţii”, era prinsă de una din zale, poate ca un semn de carte, o cruciuliţă mică, decolorată şi întunecată de timp.
ITER DOMUS..?
Shin
Jan 17 2007, 08:40 PM
