Outline · [ Standard ] · Linear+ Ganduri Imposibile.., Non-anime,manga etc

[darkbombonik]

M-am gandit sa-mi pun si aici cateva din gandurile ce ma apasa de cateva zile incoace,voi incerca sa fac un update sapt asta,avand in vedere ca doresc sa o structurez pe 3 parti :)
Nu este legat de anime,manga sau orice altceva in aceasta categorie[cum nu e o sectiune separata pentru lucrari personale-cel putin eu nu am vazut- o postez aici.]

Enjoy it..and comment if you like it. :P :rolleyes:



Prima parte:


Valurile nu fac decat sa risipeasca nisipul,in urma ta urma pasilor tai apa a sters.Tu..numai ai ce sa-mi dai,eu numai am ce sa-ti ofer.Visul nostru a fost cladit din nisip,pe care vantul de pe plaja l-a imprastiat,
viata noastra a fost ca o boare din care doar mirosul s-a pastrat.Intr-o lume cruda,plina de straiini in zadar incerc sa ma regasesc si iata,ma gasesti in acelasi loc in care m-ai uitat demult..Oare de cate ori trebuie sa mor
pentru a-mi da seama cat de vie sunt de fapt? Oare de cate ori a trebuit sa mint pentru a invata sa zic adevarul?..Nu pot sa ma astept ca TU sa ma iubesti cand exista insecuritati,nesiguranta si neincredere.Dar mereu zic:timpul le vindeca pe toate.oare?
Ce este timpul? -este avantul si regretul in necunoscut,nadajdea si melancolia unui om.Exista in viata mai mereu un trandafir care are spini,o sabia ce ucide un om,dar mai presus de toate un cuvant poate ucide un suflet.
Nu poti sa renunti inainte de a incerca,nu vei putea respira daca nu te-ai inecat prima oara..Tu nu vei putea iubi daca nu ai suferit.Nimeni nu-ti va spune in cuvinte pline de mister ce este viata,iubirea,prietenia.Astea, singur tu,le vei descoperi pentru ca nimic nu te va face sa te simti mai viu decat moartea cuiva..
Uneori stau si ma intreb daca eu chiar exist,daca sunt vie si nu e doar un trup slabit asemenea unei frunze in bataia vantului de toamna,un suflet calator ce nu-si gaseste linistea si pacea intr-o lume plina de oameni meschini,mincinosi si de toti cei ce imi promit ca "totul va fi bine".Minciuni si iar minciuni.Imi este atat de sila si de greu sa mai cred acele simple doua cuvinte
care candva imi mangaiau sufletul,ma faceau sa zambesc precum un copil la vederea unei flori,care candva m-au facut sa ma simt speciala pentru tine.De astazi,urasc acele cuvinte pe care cu usurita mi le-ai rostit,iar eu m-am bucurat nespus nestiind de suferinta ce curand a urmat.
Nu vreau sa-ti cer nimic,niciodata nu am cerut ceva in schimb de la tine.Chiar si acum esti in gandul meu,dar am obosit..poate ca nu te merit,poate ca nu a fost sa fie.Dar prezenta ta in gandurle si sufletul meu,ma face sa te urasc mai mult in adancul inimii mele s imi este teama ca totusi te voi uita.Nu inteleg de ce iti este atat de frica,oare sunt atat de greu de iubit?
oare nu ti-am oferit ceea ce vroiai? De ce in aceasta lume,TU dintre toti m-ai "ucis"?! inca odata cineva m-a omorat si oricat de mult incerc sa inteleg,nu reusesc.Viata inseamna moarte,uciderea unui suflet este crima de Om.A unui om ce nu a stiut sa iubeasca si nici sa pretuiasca Acel ceva ce i-a daruit totul,iar acum prea tarziu.Mult prea tarziu sa ma intorc din drum;pentru ce sa ma intorc?
Nu vad rostul aici,nici acum si nici in viitor..Iubirea ce ti-o port va fi mereu alta,mereu aceeasi.Ma simt de parca am face parte dintr-o piesa,o poveste a vietii care se tot repeta.Aceeasi poveste,acelasi decor dar cu actori diferiti.In momentul in care cortina coboara,sentimentele mele parca se inchid tot mai mult in inauntrul meu si numai vreau sa le arat.Pur si simplu numai vreau sa fac un lucru
ce stiu cu siguranta,ca imi va aduce suferinta iar si iar..Am crezut ca am gasit persoana potrivita pentru mine,dar m-am inselat.Se pare ca si intuitia mea ma inseala cateodata,sau poate stiam dar tot mi-am asumat acest risc,chiar daca voi suferi.
In viata trebuie sa-ti asumi anumite riscuri,niciodata nu stii ce te va astepta dincolo,sau daca se merita sau nu.Trebuie doar sa crezi ca undeva,candva va fi cineva acolo pentru tine sa te sprijine si sa-ti ofere ceea ce ai tu mult nevoie.Iubirea dupa care noi cu totii tanjim,inca din cele mai vechii timpuri.O iubire imposibila,poate fi o iubire platonica sau o simpla atingere a dragostei,chiar si atunci cand tu crezi ca Abisul este tot ce ti-a ramas..
Eu mi-am asumat acest risc,coonstiienta fiind de consecintele sale,dar tot m-am avanturat in valurile vietii si am zis "va fi bine si pentru mine",in momentul in care m-am izbit de acest zid,de nesiguranta Ta a durut.Nici nu stii cat de mult m-a durut,incerc sa ma trezesc la realitate din acest vis in care am cazut, crezand ca ma poti Iubi.Bineinteles,exista posibilitatea ca TU sa ma iubesti,poate pentru felul meu de a fi,cum vorbesc sau cum iti rostesc numele.Dar eu nu vreau o iubire neimplinita,
platonica si care nu are nici un viitor.Eu vreau sa-mi oferi siguranta,liniste si sa ma iubesti pe Mine;nu ceea ce fac sau cum fac un anumit lucru,pe mine si atat.Stiu ca dragoste cu sila nu se poate,nici nu-ti cer asta,niciodata nu am facut-o..poate doar,undeva in adancul mintii mele stau si ma straduiesc sa inteleg ce iubesti tu de fapt?Pe mine sau dar reflexia mea in aceasta lume cu minciuni ieftine si cu oameni asemeni statuilor?
sa vrei sa fii iubit.Sa vrei sa visezi si sa numai tii cont de realitate..As vrea sa cred ca inca mai pot spera la o iubire care sa ma tina departe in lumea viselor si sa nu ma transporte in realitate.Sa vreau sa fiu Eu..iar tu sa inveti sa fii TU!

[darkbombonik]

Partea a doua[prima jumatate] :)

Gandurile mele se cufunda tot mai adanc,precum comorile pe fundul marii,ramand aidoma lor si nemaigasite de absolut nimeni.Nici macar de mine.Sentimentele mele par desprinse dintr-o cu totul alta lume si nu par a fi reale,sau macar sa fie recunoscute de Tine.
Sentimentele si gandurile sunt intortocheate asemenea unor fire de ata,incat nici numai stii care sunt adevarate sau aievea;in aceasta lume straina si meschina,parca totul se prabuseste si nimic numai capata sens in nici un fel posibil.Chiar ma simt protagonista unui film psihlogic sau horror cand asteapta un moment de suspans ca cea sa se iveasca
in viata personajului.Sau mai degraba m-as simtit ca Sisif,eroul mitologic ce urca mereu acel bolovan in varful. muntelui ce invitabil cadea iar si iar.Sisif meru ridicand-ul in varf de unde cadea iar..-Eu ma cam regasesc in el,in personalitatea lui si in mica lui poveste.Parca sentimentele mele sunt asemenea unui bolovan,urca ce urca..dar la un moment dat cad abrupt.Incercand sa gasesc un raspuns,ma afund tot mai mult si mai adanc in acest abis al durerii,neincrederii si sperantei false.

Oare cat trebuie sa mai astept pana cand acest abis ma va inghiti de tot? oare chiar asta mi-e soarta?!..-precum a celor ce numai spera deloc si au incetat sa lupte pentru ceea ce este a lor..Nu inteleg de esti asa si ma ranesti pe zi ce trece mai mult si mai mult,stingandu-ma asemeni flacarii unei lumanari..Viata ei scurtandu-se incet,dar sigur.
Viata mea s-a prefacut in fum si scrum,iar pentru mine bucurii..nu au mai fost de mult.Stiam de mult ca nu poti obliga pe cineva sa te iubeasca,dar nici sa te raneasca in aproape orice clipa..Este posibil ca acel cineva sa faca o crima de om?Da.De ce? Deoarece ii este mult mai usor decat sa-si asume niste riscuri in privinta vietii si ii este frica de un esc.Ma insel? Eu zic ca nu.
O asemenea abatere de la regula,se pedepseste cu suferinta ori moarte.Nu stiu care din ele se potriveste in cazul meu,dar cu siguranta prefer de o mie de ori Moartea in locul cuvintelor spuse fara rost,care nu-si au locul in Viata mea sau in gandurile mele.Cuvintele dor cel mai mult si uneori chiar pot sfasia o inima prefacand-o in mii de bucatele,ca si cum ar fi un cristal spart.Si de cele mai multe ori nu se poate reface si nu va reveni la forma initiala.Doar cioburile ramand in urma si Lacrimile ce curg pe fata Mea,cum picaturile de ploaie imi spala fata bland,incercand a ma face sa uit de Suferinta.

Intr-o lume de straini,nu ma regasec pe mine,ca si cum nici nu exist sau poate ca exist.Dar intr-o alta forma ori sub pielea altei persoane;uneori ma uit in oglinda la propia reflexie si vad o straina,o persoana ce nu o mai recunosc.De ce oare? Poate pentru ca aceasta reflexie nu este reala,este falsa..Nu face parte din aceasta lume si traieste precum o umbra a ceea ce poate fi numit "eu". Acest eu este probabil ceea ce am ajuns sa fiu in faza finala,doar o umbra,ceva ce nu ar fi trebuit sa fiu niciodata.Un eu trist,nostalgoc si incarcat de suferinta carand meru pe umerii sai povara vietii mele anterioare.Un alt Eu este cel din viitor,care inca mai are o mica speranta ce se agata cu disperare,dar a usor poate fi destramat de acea fiinta:Tu.
Tu esti cel care ma impinge departe de aceasta lume,in care incet dar sigu,r incetez sa mai cred.Tu esti cel care ma vrea departe de fiinta ta si nu-mi doresc altceva decat ca si Tu,la randul tau sa ajungi in locul meu candva si sa vezi adevarat fata a suferintei din care numai ai scapare.In care simti ca te cufinzi tot mai adanc si nu este nimeni sa-ti intinda o mana de ajutor.Salvarea ta?!Eu as face orice sa te salvez daca tu ai cadea in intuneric,dar TU ai face la fel pentru mine?
Oare tu,fiinta cu chip de lut m-ai salva de la pierire?!..

[darkbombonik]

-a doua jumatate-

Raspunsul la intrebare nu cred ca il voi afla vreodata.De ce? Nici asta nu stiu,DAR poate ca il stiu deja doar ca mi-e frica sa recunosc si ma lupt cu interiorul meu in incercarea convingerii ca totusi nu este asa.Bineinteles,cred ca noi-oamenii in general-ne mintim pe noi insine si ne prefacem ca totul este bine,in aparenta desigur,cand lucrurile sunt de fapt sinistre.Urate si diabloice.Da,diabloice pentru simplu fapt ca Exista si asemenea oameni care Ucid.Motivul?Pur si simplu.Lor nu le pasa de sentimentelor celor de langa ei si continua sa raneasca la nesfarsit,lasandu-si amprenta pe trupurile vestejite ale celorlalti.Sau chiar in sufletele lor prefacand totul in cenusa si ramanand..Nimic.Gol.Intuneric.Suferinta si iar un gol imens.

Eu,ma simt prinsa intre totul si nimic.ma simt de parca visez si plutesc asemeni unei frunze pe apa lina a unui lac,precum un nufar in bataia vantului..
A fost si s-a terminat..valurile marii nu fac decat sa risipeasca nisipul in urma MEA.Tu Numa esti..iar eu Numa exist.Te rog SA un plangi..intre noi au fost prea multe lacrimi…Lacrimi de iubire ce mereu imi vor aduce aminte de tine,mine.De Noi-care candva impartaseam acelasi sentiment.
Nu credeam ca voi ajunge iar si iar in acest stagiu,al suferintei,melancoliei si agoniei.Dar iata,sunt Aici.Din nou ma privesc pe mine si imi observ urata mea relfexie,suferind in tacere si prefacandu-se ca totul este perfect in viata sa.Acest,"Eu" a inceput sa poarte o masca,astfel nevazandu-se adevarat suferinta ce o traiesc de absolut nimeni.
Aceasta masca imi protejeaza persoana si inima mea,de tot ce e rau si ce ma inconjoara in momentul de fata.Aceasta masca va reprezenta un nou EU,fals cei drept dar mai puternic,sigur pe el si care nu are Regrete..Acest Eu pare a fi un "eu" ideal,perfect creat de mine si care va trai in locul meu.Ca persoana mea,adevaratul eu nu va mai iesi la iveala niciodata si
care va ramane inchis pe vecie nefiind descoperit de nimeni..Nici acum si nici intr-un viitor apropiat.

Voi incerca sa fiu nepasatoare la tot ce ma inconjoara si acest nou "scut" imi va da sansa,probabil sa arat o alta fata de a mea.Una mai rea,dar mai realista si care va trece intr-un nou stagiu al vietii,incercand sa faca ca totul sa para perfect si ca totul este bine.Adevaratul sine,va sta inchis undeva departe,in adancurile vietii si neputintei de care va fi inconjurat iar si iar.
Daca va fi descoperit,va iesi incet din cochilia sa si va darui totulpersoanei iubite,dar ca apoi sa fie ranit din nou...Pentru ce?Nu merita,deloc.Nimeni nu merita..dar se pare ca asta ii este soarta.Oare?Da.De ce? Acesta ii este destinul neimplinit..

[darkbombonik]

Deznodamantul:

Un destin neimplinit a unui suflet calator este precum un cer fara nori,un copil fara zambet si a unui om cu inima ca de gheata.Imi este greu sa cred ca Tu m-ai mintit,ca m-ai facut sa cred in "noi" care candva am existat chiar si pentru un moment scurt.O clipa mai vreau,doar o clipa in care pot sa opresc timpul si sa ma cufund in bratele tale uitand de lume si de tot ce ne inconjoara.Doar o clipa iti cer sa-mi asculti bataile inimii,incearca te rog chiar daca este greu si poate ca lacrima mea iti va topi sufletul..Poate ca glasul meu va ajunge si la tine si ma vei asculta pentru un moment,sentimentele mele sunt reale si nicidecum nu sunt false.Vreau sa ma crezi cand iti spun ceea ce simt fata de tine,zidul asta dintre noi ma intreb daca il voi putea sparge vreodata..ma intreb daca am putea avea mai mult decat este deja intre noi.?Nu vreau sa fug dupa ceva ce nu se va implini niciodata,dupa acel ceva de la care sa mai am o mica speranta dar sa fie spulberata in ultima clipa.Numai vreau sa fiu de fata la uciderea "mea" ca un spectator,si unde alti oameni stau si privesc trecand mai departe de mine.Chiar nu vreau sa ajung asemeni unei umbre ce umbla nestingherita prin lume fara nici un viitor si care traieste hranindu-se cu sperante si vise false.

Neincrederea ta doare cel mai mult si nu stiu ce sa mai fac pentru a te face sa intelegi ca nu sunt ca Altii,sau mai bine zis ca altele..vreau sa te fac sa intelegi ca ma ranesti,dar poate tu nu realizezi sau o faci in mod intentionat pentru a ma indeparta de tine.Intr-un final poate vei realiza tot ce faci,dar atunci cred ca va fi prea tarziu.Eu nu voi mai fi acolo
cand tu ma vei cauta,voi fi demult plecata departe intr-o lume numai a mea si in care TU nu vei ajunge niciodata.Deja simt cum ma pierd intre nimic si intuneric inca odata,la nesfarsit..Vreau sa ma regaesc pe mine si sa-mi gasesc un loc in lumea mea unde pot sa fiu EU si cei din jurul meu sa nu ma judece.
Imi doresc sa transform aceasta durere,agonie in ceva mai puternic si care sa rupa bariere necunoscutului si demonstrand intregii lumii ca si eu pot sa fac asta.Ca si eu pot sa trec peste acest stagiu al durerii si sa arat ca nu-mi mai pasa,de ce sa-mi pese cand altora nu le pasa? De ce sa ma consum eu la nesfarsit cand pot gasi si trai o lume numai a mea in care nimeni si nimic nu ma poate atinge sa ma raneasca..Cu toate ca nu stiu exact cand voi ajunge in acest stagiu al nesuferintei,al sigurantei si al increderii.Oare sunt in stare sa-l ating? oare nu ma voi prabusi la pamant pana sa ajung acolo si sa pier asemeni unei vrabii ce viata ii este curmata brusc ?

Imi este teama sa-mi deschid ochii si sa vad cum viata trece pe langa mine in viteaza,iar eu nu pot sa tin pasul cu ea..Ma simt precum o floare ce se ofileste incet,viata mea scurtandu-se din ce in ce mai mult cum soarele apune si se cufunda in mare,semanand cu o portocala gigantica.Simt cum viata mea se scruge si numai este timp destul,oare cand a zburat timpul si a trecut pe langa mine lasandu-ma
sa fiu aici si acum fara puteri.?!Degeaba incerc sa lupt din rasputeri,parca m-as lupta impotriva curentului sau impotriva vantului si in zadar incerc sa ma mentin in viata.Numai respir.Viata s-a scurs precum nisipul din clepsidra.Numai am timp.Prezenta ta ma face sa sufar si mai mult..au fost prea multe si timpul nu le poate sterge.Poate ca vei fericit fara mine..sau nu.Nu imi mai pasa,de Azi nu imi va mai pasa.

Deloc.De ce? pentru ca nu merita sa-mi petrec ultimele clipe din viata gandindu-ma la ce ar fi fost.Un lucru e cert: durerea asta este mult prea mare pentru mine si nu o purta pe umerii mei si in Alta Viata.Nu merit.
Stii,te iubesc.Mereu te voi iubi.Dar eu acum trebuie sa plec..Tu numai ai ce sa-mi dai,iar EU numai am ce sa-ti ofer.Valurile marii se izbesc tot mai puternic de stanci aratandu-si maestria si forta.Timpul meu s-a scurs.Mi-a mai ramas doar o clipa,o clipa in care ma voi gandi cat de mult te iubesc..
In ultima mea clipa de viata,ma gandesc la tine.Ironic,nu? Poate e posibil,dar nu imposibil.In ultima mea suflare voi rosti ca te iubesc si imi voi inchide ochii gandindu-ma la Tine.A fost si s-a terminat..cuvintele nu-si mai au rostul,iar lacrimile sunt multe prea amare sa fie varsate.Totusi ele curg pe obrajii mei reci de acum,un ultim zambet se formeaza cum ma sting usor si mai simt pentru ultima data briza marii.Numai sunt.Am fost candva,dar am disparut.Timpul meu s-a terminat.

Nu vreau sa plangi la inmormantarea mea,iar daca o faci poate vei realiza cat de Viu esti.
Ramas bun,iubite!

[Tatiana]

Ca sa fiu sincera mi-au placut ideile pe care le-ai expus. Destul de profunde as putea spune. O confesiune mai mult interioara fata de o iubire neimplinita, s-au cel putin asta am inteles eu. E destul de usor oricum sa te pierzi prin idei. Seamana cu o scena din viata unui personaj dintr-un roman psihologic, un personaj chinuit de idei si vise neintelese pentru altii, dar totusi atat de clare in mintea lui.
Mi-ar fi placut sa structurezi ideile astea intr-o poveste. Sa ne spui cum s-a ajuns aici, probabil ca la modul de expunere pe care il ai ar fi iesit ceva foarte frumos. Oricum e frumos si asa.
Am remarcat cateva greseli, probabil ca te-ai grabit, si eu patesc asta cand imi vin prea multe idei in minte si nu vreau sa le irosesc, dar ar trebui sa te mai uiti odata prin ce ai scris si sa le corectezi.
Oricum ideile sunt foarte frumoase, nu pot sa spun ca nu te impresioneaza, mai ales ca eu sunt putin mai melancolica din fire.
Nu stiu dece dar cand am inceput sa citesc mi-au venit in minte tot felul de scriitori din perioada romantismului literar.

[darkbombonik]

Multumesc pentru parere Tatiana,cand am scris aceste ganduri[sa le zic asa] nu stiu..pur si simplu tastam si tastam,si abia dupa vre'o juma de ora cand m-am oprit am vazut ceea ce am scris.Atat de trista si de ..suparata eram incat doar scriam si parca totul in jurul meu disparuse complet.Sentimente "overwhelming" or something ~_~

Sa o fac poveste? nu cred ca as reusi..ar trebui sa trec iar prin proceul de intra in pielea si minte personajului[ma rog EU] si numai vreau sa-mi amintesc..de asta am si scris,sa scpa de presiunea ce ma apasa atunci.Zilele acelea au fost groaznice pentru mine..
Acum scriu o poveste[ma rog nuvela mai mult] si nu mai am timp sa fac si altceva pe langa[plus restantele de la facultate etc].

oricum multumesc mult de opinie ^__^
*hugs and offers cookies*

Ja ne!~

[Tatiana]

Imi pare rau ca toate acestea au un sambure de adevar. Ma gandeam eu ca nu ai cum sa inventezi astfel de sentimente fara ca mai intai sa treci prin ele, si e destul de trist. E bine totusi ca ai gasit un mod creativ prin care sa te descarci.
Astept sa scrii acea nuvela, sunt convinsa ca va fi interesanta avand in vedere ca imi place modul cum iti expui gandurile.
Si bafta la examene.