[ Outline ] · Standard · Linear+ Vreau Să Fiu Eu, Hinata's point of view

[Ada]

Bunăă >:d<.
Păi... E al doilea meu fic început de foarte mult timp. Primele capitole nu sunt foarte reuşite (au aproape doi ani), dar sper să vă placă.
Enjoy!


Capitolul 1
Ploaia din sufletul meu


Mici stropi de ploaie ating uşor pervazul ferestrei mele. Melodia creată mi se pare maiestuoasă, dar totuşi liniştitoare, asemănătoare unui concert din muzica compozitorilor austrieci. Norii cenuşii plâng cu lacrimi amare din ce în ce mai mult peste un sătuc vesel numit Konoha. Dar soneria ceasului, de pe noptiera din lemn de abanos, mă trezeşte din starea de visare absolută în care mă aflu de peste jumătate de oră. Îmi place să visez cu ochii deschişi- visele sunt unica ieşire din lumea reală şi umbrită de oamenii care îmi doresc răul, un univers numai şi numai al meu în care mă pot refugia de toţi ceilalţi, în care dorinţele şi aspiraţiile mele pot lua naştere. Un loc în care sunt recunoscută.
Mă ridic leneşă din patul cu perne pufoase de un violet pastelat şi privesc în jur. Camera mea este mai întunecată în această dimineaţă, pereţii au căpătat o culoarea movalie în locul unui lila inocent.
Oglinda cu ramă argintie de lângă pat nu îmi oferă însă o privelişte prea plăcută: ochii mei lila deschis cu o nuanţă apropiată de alb, specifici clanului Hyuuga, sunt umbriţi de nişte cearcăne uriaşe. Cu siguranţă se datorează “nopţii albe� petrecute până pe la patru-cinci dimineaţa. Atunci, nimeni şi nimic nu mă putea distrage din gândurile mele despre ceea ce spusese Iruka-sensei cu o zi în urmă:

“Felicitări, de azi sunteţi shinobi ai Satului Ascuns între Frunze. Începând de mâine, veţi forma echipe echilibrate de câte trei persoane îndrumate de un Jounin. Lista cu echipele o veţi găsi mâine dimineaţă la avizierul Academiei.�

Mintea mea se concentrează numai asupra unor cuvinte-cheie: “trei persoane�.
Încerc să ghicesc ce a hotărât Iruka-sensei în privinţa mea şi sper din tot sufletul să nimeresc cu un anumit blond în echipă. Acel băiat m-a fermecat încă de la prima vedere cu zâmbetul său larg şi copilăros, cu felul sau inedit şi original de a fi şi a rămâne puternic. Ceilalţi colegi ai mei de la Academie vorbesc foarte rar cu el şi îl resping, nu ştiu din ce cauză. Şi totuşi, de când l-am cunoscut este un model pentru mine. Desigur, niciodată nu am avut curajul necesar să-i vorbesc deschis despre sentimentele mele pentru că am fost, sunt şi voi fi mereu o fire extrem de timidă şi o mare fraieră.
Oftez.
În fiecare zi, încerc din răsputeri să mă schimb, să devin persoana încrezătoare în sine, puternică, sociabilă şi veselă din visele mele... Dar nu e atât de uşor pe cât pare...
Mă îndrept cu paşi mărunţi, de-abia auziţi, spre baie şi îmi încep rutina de dimineaţă: un duş lung şi răcoritor care îmi trezeşte la viaţă fiecare celulă a corpului meu firav, în aroma ispititoare a gelului de duş cu extract de flori de portocal, urmat de un mic dejun consistent. Îmi iau obişnuita mea jachetă de culoare crem şi pornesc într-un ritm alert spre Academie. Nu-mi pasă dacă picăturile minuscule de ploaie îmi udă părul scurt, proaspăt spălat. Nu. Vreau să aflu. Trebuie să aflu.
Ajung mai devreme ca niciodată, în doar zece minute. Dar se pare că nu sunt singură. Nişte voci foarte cunoscute distrug liniştea dimineţii:
- Sakura-chan!! Suntem în aceeaşi echipă!
- Naruto, dă-te imediat jos de pe mine! Eşti aşa un mare idiot! Noroc că îl am pe Sasuke în echipă să mai echilibreze nivelul de inteligenţă.
- Sasuke, Sasuke, mereu Sasuke… Să se ducă dr… Au, Sakura, pentru ce naiba a fost asta?!
Rămân şocată. Naruto e în echipă cu Sakura? O lacrimă cristalină îmi umezeşte discret obrazul stâng. De ce totul trebuie să fie mereu atât de nedrept? Am avut doar o singură dorinţă arzătoare, aceea de a fi colegă cu băiatul blond pe care îl admir. Sakura nu îl merită. E o fată destul de drăguţă, printre puţinele mele amice de la Academie. Părul roz, lung şi strălucitor, ochii mari, de un verde pur, formele feminine dezvoltate îmi provoacă puţină invidie. Dar caracterul ei lasă de dorit: ce motiv are să-l lovească pe Naruto cu fiecare ocazie? De ce toţi îl tratează într-un asemenea mod pe blond? Prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Oftez resemnată, îmi şterg rapid lacrimile, încerc să schiţez un mic zâmbet pe faţa mea îndurerată şi mă îndrept spre avizier cu o doză mai redusă de curiozitate şi nerăbdare decât înainte.
- ‘Neaţa, Hinata! mă salută veselă Sakura, ca în fiecare dimineaţă.
- Bună dimineaţa… reuşesc într-un final să îngân, pe un ton scăzut al vocii. Cu cine eşti în echipă? o întreb, prefăcându-mă că nu am auzit conversaţia anterioară.
- Sunt cea mai norocoasa fată din univers! Sunt cu Sasuke! A da, şi cu idiotul ăla blond, Naruto. Dar cui îi pasă de el…
“Mie!� aş vrea să-i zic. În schimb, aprob din cap în semn de “aha�. Închid ochii, trag adânc aer în piept şi mă uit pe listă.

Echipa numărul 8
Aburame Shino
Inuzuka Kiba
Hyuuga Hinata

Şi încă o dată: dovada pură a ghinionului meu în viaţă. Shino- un băiat mai ciudat. Genul acela misterios care îşi petrece mai tot timpul singur. Kiba- tipul puternic şi sociabil care se crede foarte cool.
- Hei, Hinata!
Vocea aceea…Oare mă strigă pe mine? Mă întorc instantaneu, asemenea unui robot de ultimă generaţie.
- Da…? singurul cuvânt pe care izbutesc să-l pronunţ în timp ce mă pierd încet, dar sigur în acei ochi albaştri ca cerul unei zile senine de vară.
- M-am uitat pe lista. Colegii tăi sunt Shino şi Kiba. Ei… sunt de gaşcă, dar pot fi destul de duri uneori. Să ai grija.
Naruto îşi face griji pentru mine. Pentru mine. Pete roşii îşi fac apariţia pe obrajii mei foarte palizi. Încerc să le ascund, dar fără succes.
- Hmm…ai ceva ciudat pe buză.
Naruto îmi atinge delicat buza superioară, iar tenul meu capătă o nuanţă de roşu aprins. Închid tandru ochii, în speranţa de a primi primul meu sărut.
-Mmm… Ciocolată cu lapte şi alune de pădure, preferata mea. Ce-ai păţit, Hinata? Eşti foarte roşie, cred că ai febră. Poate ar trebui să te duc la cabinet.
Blondul îmi atinge cu întreaga mână fruntea fierbinte. O atingere atât de caldă şi delicată. Inima îmi bate necontrolat, în toate direcţiile posibile. Cu un efort extraordinar, respirând sacadat, reuşesc să spun câteva cuvinte:
- Nu, mulţumesc. Nu este nevoie.
- Naruto, idiotule! Grăbeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu Kakashi-sensei la ora nouă în pădure. Nu mai pierde timpul, se răsteşte Sakura din spatele blondului.
- Trebuie să plec la antrenament. Vreau să devin cel mai puternic ninja din Konoha pentru a obţine într-o bună zi titlul Hokage! Ne mai vedem pe aici, Hinata, îmi zâmbeşte Naruto.
- Da, sigur…
Îl văd mergând alături de noii săi coechipieri, pe mine lăsându-mă în urmă. Oftez pentru a treia oara pe ziua de azi. Privesc spre cer: ploaia a încetat, dar ploaia din sufetul meu nu se va opri prea curând.

[Ada]

Heii :].
@Himitsu:
Thanks so much for the details!
Chiar nu îmi amintesc ca Hanabi să fi fost cu 5 ani mai mică. Iar discuţia dintre Hiashi şi Kurenai ştiu sigur că a avut loc, dar cu memoria mea de scurtă durată am şi uitat cum s-au exprimat exact (în anime) :D. Anyway, poate că am băgat şi eu prea mult dramatism, dar vei vedea mai târziu de ce :>.
Really glad that you like it, though :].

By the way... NaruHina, NejiHina or even something else. This fic is not all about love, but you'll see soon :>.


Capitolul 3
“- Eşti atât de slabă…�


- Mult prea uÅŸor...
Tresar la auzul acestor simple cuvinte. Vocea mi se pare cunoscută- calmă, dar totuşi exprimă discret o notă de îngamfare... Seamănă cu cea a lui Shino. Dar cum de a terminat misiunea într-un timp atât de scurt? Nu prea ştiu să apreciez, dar sunt sigură că nu au trecut mai mult de zece-cincisprezece minute de când a început examenul final.
Zâmbetul şi atitudinea mea optimistă de mai înainte dispar la fel de repede cum au luat naştere pe chipul meu mohorât. Îmi cobor privirea- mă simt total descurajata. Nu degeaba Shino a fost numit de către Hokage-sama unul dintre studenţii Academiei cu cel mai mare potenţial. Mereu a fost muncitor şi inteligent: s-a descurcat excelent la practicarea noilor jutsuri predate de Iruka-sensei şi a obţinut aproape toate notele maxime la teste de-a lungul celor patru ani. În schimb, Shino a fost întotdeauna o fire retrasă şi nu cred că şi-a făcut prea mulţi prieteni la Academie. Măcar avem un lucru în comun; când vine vorba de capitolul “putere�, trebuie să recunosc: sunt total în direcţia opusă lui.
Puternic, singuratic, foarte deştept... Toate aceste cuvinte conturează în mintea mea chipul unei singure persoane, odată extrem de specială pentru mine: Sasuke Uchiha. Ochii mari, negri ca două lacuri întunecate, în spatele cărora se ascunde o poveste parcă de nedescris şi părul brunet, cu reflexii albăstrii. Este băiatul care a reuşit să frângă inimile tuturor fetelor din Konoha cu o simplă privire, încă de la o vârstă fragedă. Iar eu, din păcate, nu am fost o excepţie. L-am văzut mereu singur, plin de mistere, am vrut să-l ajut, să discutăm despre problemele noastre şi poate ne-am fi simţit mai bine împreună. Dar acea zi... a schimbat absolut totul, de atunci nici nu mai am curajul să-l privesc în ochi. Îmi amintesc atât de clar. Era o superbă seară de vară târzie, la lumina unui foc de tabără călduros... M-am apropiat de acel băiat fermecător, iar el... Dar nu, nu este timpul potrivit să-mi amintesc. Trebuie să şterg aceste imagini din minte şi să-mi îndepărtez gândurile negre pentru că, în situaţia în care mă aflu, nu este vorba de Sasuke. Este vorba de o singură persoană şi de un singur lucru: eu şi viitorul meu.
-Byakugan!
Activez tehnica clanului Hyuuga. Ochii îmi devin albi, simt cum adrenalina în forma sa pură îmi curge prin sânge, iar eu capăt o doză în plus de putere. De când n-am mai trăit acest sentiment… Kurenai-sensei nu a menţionat nimic în legătură cu anumite tehnici speciale. A spus doar să ne dovedim adevăratele abilităţi, iar Byakuganul este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, acel ceva care mă transformă într-o persoană unică. Bingo! Cu ajutorul lui am reuşit să identific ceea ce căutam: două puncte distincte de chakra. Unul dintre ele se află în centrul pădurii. Probabil este Shino care o aşteaptă în linişte pe Kurenai. Ce uşor este totul în cazul lui… Al doilea- în nord-vest, undeva pe la capătul pădurii, unde începe şirul de munţi stâncoşi. Se pare că nici Kiba nu a găsit încă cutia şi o caută în continuare împreună cu Akamaru. Iar al treilea… Al treilea?! Cine ar putea fi în pădure într-o simplă după-amiază de sâmbătă, mai ales în timpul unei ploi torenţiale? Încerc să mă liniştesc, nu merită să îmi fac griji pentru nimic. Este posibil ca profesoara să ne verifice, să vadă dacă am progresat sau nu, la fel ca şi în cazul unui examen obişnuit, corect? Dar totuşi… .
- Gata, ştiu de unde să încep! exclam extrem de fericită, în timp ce mă îndrept în direcţia de sud-vest.
Las copacii cu frunze colorate în urma mea cu o viteză încântătoare care mă uimeşte până şi pe mine. Picăturile de apă asemenătoare unor mici diamante fine mi se preling pe chip. Simt cum frigul aspru de toamnă îşi spune răspicat cuvântul, cum fiori de gheaţă îşi pun amprenta pe întreaga mea fiinţă. Nu ştiu sigur dacă sunt din cauza vântului sau mai degrabă a nerăbdării şi a extazului. Vremea aceasta, tipică lunii noiembrie îmi provoacă mereu sentimente de nelinişte, poate chiar de frică. Observ în treacăt un mic cuib din paie lângă un stejar tânăr, răsturnat din cauza furtunii. Mă gândesc cu groază la bietele păsări, nişte fiinţe firave şi delicate care au fost nevoite să-şi părăsească acel loc special numit “acasă� în căutarea unor meleaguri mai bune. Urăsc toamna. Este momentul în care toată frumuseţea naturii văratice dispare atât de repede şi usor, ca şi cum ai stinge o lumânare de ceară. Ca şi cum ai şterge speranţa unui vis…
Cred că deja caut de foarte mult timp. Trebuia să ajung de mult la râul din sudul pădurii… sau poate doar l-am trecut cu vederea. Nu, nu e posibil aşa ceva. Cunosc această pădure mult prea bine. Este un loc special pentru mine unde veneam şi mă antrenam intens după orele de curs de la Academie. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Naruto care încerca să-şi controleze chakra în mâinile sale mici de copil pentru a sparge câţiva buşteni. Nu l-am băgat în seamă la început şi m-am antrenat singură în voie. Când seara a pus stăpânire pe întreg satul, m-am hotărât să plec, dar nu înainte de a-l mai verifica încă o data pe micuţul blond. Era la acelaşi nivel, dar după patru ore tot nu se dăduse bătut. Am fost total impresionată.
- Ah! În ce naiba am mai călcat şi eu acum?! strig, în timp ce mă trezesc din amintirile vechi, dar foarte plăcute.
Privesc nervoasă la picioarele mele şi descopăr stupefiată un cuib de păsări, aparent nesemnificativ. Acelaşi ca şi acela pe care l-am văzut acum ceva vreme. Nu e posibil să mă fi rotit în cerc… mai ales după ce am străbătut atât de mult drum. Asta nu poate însemna decat un singur lucru.
- Eliberare!
Cu câteva semne ale mâinii reuşesc să dezactivez jutsul aplicat asupra mea. Dar rămâne totuşi o întrebare importanta: cine l-a aplicat?
- Inteligent…
Acest cuvânt… spus cu atât de multă răutate şi ignoranţă. Tremur involuntar… Cine poate fi? Sau poate e doar mintea mea obosită, folosită şi refolosită la rezolvarea prea multor probleme, care îmi joacă feste din nou. Încerc să mă liniştesc, însă nu am parte de niciun rezultat favorabil. Calmează-te, Hinata, în numele lui Dumnezeu, nu e nimic serios!
Sânge… roşu, cu un miros îngrozitor şi de nesuportat. Cadravrul unui mic iepuraş alb, chiar lânga mine. Omorât cu un simplu kunai. Mă sperii la gândul că nu el trebuia să fie ţinta atacatorului. Nu mai e simplă imaginaţie, e realitatea inevitabilă. Acum înţeleg… Al treilea punct de chakra! Cineva periculos se află chiar în spatele meu. Nu vreau să mă uit la faţa acestui animal fără inimă. Încep să fug disperată în direcţia opusă, sleită de puteri, sperând să scap şi să ajung cât mai repede în luminiş. Vreau să uit tot ce s-a întamplat acum câteva minute, să nu fi venit azi la Academie, să nu fi picat în echipa asta blestemată! De ce eu? De eu eu sunt atacată, de eu sunt mereu acea oaie neagră care are parte numai de ghinion? Întrebări inutile fără niciun răspuns. Există doar o soluţie: să fug cât de repede reuşesc.
- Eşti atât de slabă… îl aud pe acel animal râzând ironic.
În câteva secunde apare în faţa mea. Privesc înspăimântată chipul demonului, dar nu reuşesc să desluşesc nicio trăsătură. Mintea mea e epuizată, trupul la fel, ştiu că nu mai am cale de scăpare. Cu ultimele puteri reuşesc să îngân câteva cuvinte:
- C-cine eşti…?