Şi răspunsul romancierului:
QUOTE
Doamnă,
Dacă în romanul Signora San-Felice, în baza privilegiilor romancierului, m-am îndepărtat de adevărul material pentru a mă avânta în domeniul idealului, dimpotrivă, în a mea Istorie a Bourbonilor din Neapole, am urmat pe cât mi-a fost cu putinţă calea sacră a adevărului, de la care nu trebuie, sub nici un cuvânt, să se îndepărteze istoricul.
Zic pe cât mi-a fost cu putinţă, doamnă, fiindcă Neapole e oraşul unde-i cel mai uşor să te rătăceşti ţinându-te de istorie, şi încercând să mergi pe urmele ei. Iată de ce mă hotărâsem să mă adresez de-a dreptul dv. care, ca fiică a nenorocitei victime a lui Ferdinand, îmi păreaţi cea mai interesată ca, pentru prima oară, să se facă lumină asupra acestei întunecate şi sângeroase întâmplări. Atunci am încercat să ajung până la dv., doamnă; mi-a fost cu neputinţă. Am însărcinat pe un prieten, compatriotul dv., M. F., să mă înlocuiască; avu onoarea să vă spună în ce scop dorea să vă vadă şi care era lămurirea pe care ţinea să i-o daţi; m-a asigurat însă că i-aţi răspuns atât de puţin respectuos pentru memoria mamei dv., încât, cu toată asigurarea lui, nu pot crede că acesta v-ar fi fost răspunsul. M-am hotărât deci să văd câteva persoane contemporane cu martira şi, la desluşirile cuprinse în Coletta, în Cuoco şi în ceilalţi istorici, să adaug cele care mi-ar putea fi date prin viu grai.
Cu acest prilej, am văzut pe un bătrân doctor de optzeci şi doi de ani – i-am uitat numele – care-l îngrijea pe tânărul prinţ delle Grazie, însurat de atunci, pe o mătuşă a doamnei prinţese Maria şi, în sfârşit, pe ducele de Rocca-Romana, pe Nicolino Caracciolo ce locuia la Pausilippe.
Mulţumită lor, duă refuzul dv., doamnă, am putut obţine pentru Istoria Bourbonilor din Neapole câteva lămuriri pe care le cred exacte şi, cel puţin, împotriva lor n-aţi protestat.
Dar vă repet, doamnă, că tărâmul deschis romancierului e mai larg decât drumul trasat istoricului. Într-o publicaţie de fantezie şi de imaginaţie, scriind despre jalnica perioadă în toiul căreia a căzut mama dvs., am vrut, cum s-ar spune, şi dintr-un sentiment de pură delicateţe, să idealizez cele două personaje principale ale cărţii, cei doi eroi ai povestirii mele. Am vrut ca Luiza Molina să fie recunoscută, dar aşa cum se recunoşteau, în antichitate, zeiţele ce apăreau muritorilor, adică printr-un nor. Norul acela trebuia să răpească apariţiei tot ce ar fi putut avea material. Trebuia să izoleze personajul de legăturile-i de familie, încât rudele cele mai apropiate să-l recunoască, dar aşa cum recunoşti o umbră ce iese din mormânt şi, înfăţişându-se iar vederii, rămâne impalpabilă.
Iată de ce, doamnă, i-am creat filiaţia cu totul închipuită a prinţului Caramanico, şi aceasta fiindcă, vrând să fac din Luiza Molina o fiinţă aparte ce ar întruni toate perfecţiunile, voiam să îndrept asupra ei una din poeticele raze ce înconjoară amintirea unui om care, lucru rar, amestecându-se în istoria lui Ferdinand şi-n amorurile Carolinei, a păstrat aureola vaporoasă a pasiunii, a lealităţii şi a nenorocirii.
În privinţa aceasta, doamnă, dacă-i o greşeală, mărturisesc aici c-am săvârşit-o cu bună ştiinţă şi, stăruind în eroarea mea, voi adăuga că, dacă romanul meu ar trebui scris în loc de-a fi gata, reclamaţia dv., aşa dreaptă cum este, nu m-ar face să schimb nimic din acea parte a povestirii mele.
Cât despre al doilea personaj pe care l-am adus pe scenă, botezându-l cu numele de Salvato Palmieri, de prisos să mai spun că ştiu foarte bine că n-a existat niciodată sau, de-a existat, nu s-a găsit în împrejurările unde l-a aşezat pana mea.
Dar veţi avea curajul, doamnă, să mă învinuiţi că n-am făcut să retrăiască personajul prea puţin simpatic al lui Ferdinand Ferry, voluntar al morţii din 1799 şi ministrul lui Ferdinand al II-lea în 1848? Din nenorocire, Ferdinand Ferry nu era un erou de roman, şi poate că necumpătata iubire a cavalerei San-Felice pentru el, făcând-o să-i trădeze taina încredinţată ei de nenorocitul Backer, ar fi fost destul de neverosimilă pentru a dăuna interesului aproape original pe care voiam să-l păstrez acestei iubiri; căci mi se pare mie că, scriind dureroasa şi simpatica povestire, trebuia să fac din eroină nu numai o martiră, ci şi o sfântă. Dintr-un oarecare punct de vedere, iubirea-i o religie: îşi are şi ea sfinţii, doamnă, şi din sfinţii aceştia, nu vă voi cita decât doi, care nu-s cei mai puţini elocvenţi şi mai puţin slăviţi din calendar. Cei doi sfinţi sunt sfânta Tereza şi sfântul Augustin, şi vedeţi c-o uit pe sfânta cea mai populară dintre toate, cea căreia, drept răsplată a iubirii pentru care i s-au iertat multe, Isus, înviat din morţi, a binevoit să i se arate: vedeţi c-o uit pe Magdalena.
Să trecem la cavalerul San-Felice. În toiul tuturor sângeroaselor execuţii din 1799, rămâne tot atât de nebăgat în seamă ca şi faimosul Vatia al cărui turn se înalţă la marginea lacului Fusaro, iar Seneca îi spunea: O, Vatia, solus scis vivere! Palida lui fantomă nu-i însufleţită nici de ură, nici de răzbunare. Singura răsfrângere pe care o primeşte de la amorul adulter al soţiei sale şi al lui Ferry nu-i nici măcar o răsfrângere sângeroasă şi, în cazul ăsta, după cum ştiţi, când nu eşti don Guttiere al lui Calderon, eşti George Dandin al lui Moliere. Cred că am făcut mai mult decât atâta din eroul închipuit pe care l-am creat. L-am făcut, nu un soţ crud sau ridicol, l-am făcut un tată devotat.
Dacă în cartea mea e mai bătrân decât era, e în acelaşi timp mai bogat în virtuţi şi, ca şi mama dv., doamnă, nu va avea a se plânge posterităţii c-am alunecat de la pana istoricului la a poetului şi a romancierului.
Şi, în viitor, doamnă, în viitorul care-i adevăratul şi probabil singurul Eliseu unde retrăiesc fiinţe ca Didona, Virgiliu, Francesca, Dante, Hermiona şi Tasso, când vreun călător va întreba „Oare cine-i signora San-Felice?” în loc să se adreseze, ca mine, cuiva din familia ei, care ar răspunde cum mi s-a răspuns mie, „Nu-mi vorbiţi de femeia aceasta, mi-e ruşine de ea!”, va deschide cartea mea şi, din fericire pentru renumele familiei, istoria va fi uitată şi romanul va fi devenit istorie.
Binevoiţi a primi, doamnă, omagiul sentimentelor mele cele mai distinse.
Alexandre Dumas
Saint-Gratien, 15 septembrie 1864