Dupa mai multe proiecte care sunt un adevarat dezastru ambulant, iata unul nou ! Mda, putesi sa spuneti ca sunt nebuna, nu ma supar.

1. Într-un confesional

Luna septembrie a acelui an era mai friguroasă ca niciodată. În Roma, oraşul la care duceau toate drumurile, o ploaie mocănească spăla trotuarele şi şoselele. O tânără în vârstă de 18 ani, purtând pe ea o pelerină lungă neagră de ploiaie mergea pe străzi. Călători grăbiţi, cu umbrele negre sau cenuşii treceau pe lângă ea. Tânăra privea atent pe unde merge ca şi când ar fi avut grijă să nu dea peste cineva sau ar fi fost urmărită. Datorită norilor negrii aflaţi pe cer, ea nu-şi dădea seama ce moment al zilei era.
Făptura aceea cu pelerină şi cu mers grăbit intră într-o biserică. Era biserica unde venea adesea să se spovedească şi să se împărtăşească. Intră înăuntru, dându-şi gluga de la pelerină jos. Îşi făcu semnul crucii şi se apropie de statuia Domnului Iisus răstignit. Privi spre statuie şi ochii i se umplură de lacrimi, ca şi când sufletul ei ar fi purtat o povară mare. Se rugă un timp, apoi se duse în sală pe una dintre bănci. În faţa ei erau şi alte persoane care meditau, se rugau sau citeau din cărţi.
Tânăra avea un păr lung, de culoarea mierii şi ochi mari, expresivi, de culoarea castanelor. Se uita prin biserică parcă urmărind să găsească pe cineva. Lăsă capul în jos, dezamăgită parcă. În faţa ei, două doamne în vârstă discutau încet pentru a nu tulbura liniştea bisericii.
─ Ai venit la părintele Pedro ? întrebă una pe cealaltă.
─ Da. Azi e la confesional. Aştept să iasă persoana care a intrat şi mă duc şi eu, pentru că nu m-am mai spovedit de mult timp.
─ Te aştept aici.
Misterioasei făpturi care intrase în biserică i se luminară ochii, de parcă găsise ceea ce căuta. Aşteptă cuminte până ce femeia care spusese că se duce în confesional intră înăuntru. Când o văzu că iese, se ridică ea şi intră înăuntru. Uşiţa confesionalului, de partea unde era părintele se deschise şi tânăra auzi vocea părintelui Pedro :
─ Dumnezeu fie cu tine !
─ Iertaţi-mă, părinte, căci am păcătuit, zise ea.
─ Doña Carlos, cu ce ocazie în umilul meu locaş ?
─ Spuneţi-mi Magdalenna, părinte. Am nevoie de ajutor.
─ Cum aş putea s-o ajut pe fata lui Don Carlos ?
─ Părinte, în urmă cu trei luni am cunoscut pe cineva de care m-am îndrăgostit. Nu are importanţă cum îl chema, dar l-am prezentat părinţilor mei. Aceştia nu l-au plăcut deloc şi mi-au spus asta fără nicio jenă. Mi-au interzis să mă mai văd cu el, deoarece eram sortită de soaţă altcuiva, se opri ea puţin din vorbit.
─ Continuă, fata mea. Nu te grăbeşte nimeni.
─ Părinţii mei, după cum ştiţi, fac mari afaceri şi sunt mai tot timpul plecaţi, eu fiind crescută de doica mea. Cum nu-i văd prea des şi se feresc să vorbească despre afaceri, am presupus că-s mafioţi. Ştiu că ei au ajutat mult biserica aceasta, dar asta nu-i absolvă de păcate. Nu ştiu ce să cred în privinţa afacerilor pe care le fac părinţii mei, dar de când mi-au spus că-mi găsiseră deja un soţ, am presupus că sunt mafioţi. Am surprins chiar un moment în care părinţii viitorului meu soţ, veniţi în vizită, au sărutat mâna tatei. Familie, afaceri, principii. Niciodată nu mi-a plăcut o astfel de viaţă. Cea care m-a crescut mi-a dat cu totul altă educaţie. Dumneata mă ştii de când eram mică, ştii ce fel de educaţie am primit.
─ Aşa este. Maria s-a îngrijit întotdeauna ca tu să ai ceea ce-i mai bun de la educaţie. Ea ţi-a fost într-un fel şi mamă şi tată. Pot afirma cu mâna pe inimă că ţi-a dat o educaţie demnă de case mari. Şi asta în condiţiile în care eu te-am botezat şi ţi-am urmărit îndeaproape educaţia.
─ Aşa este părinte. Nu am acceptat niciodată aranjamentele făcute de tatăl meu, aşa că am continuat să mă văd cu băiatul pe care-l iubeam. S-a întâmplat ca într-o seară, pe când ai mei erau plecaţi din nou să cad în păcatul desfrâului. M-am dăruit lui cu trupul, părinte, nesocotind porunca tatei de a nu mai ţine legătura cu el. Apoi, upă această întâmplare, el m-a părăsit. La puţină vreme după dispariţia lui, a început să-mi fie rău. M-am închis în camera mea. Doica, ce ştia tot ceea ce făcusem eu, m-a luat într-o zi cu ea la un doctor, care mi-a spus că am rămas însărcinată. N-am spus nimic părinţilor mei, iar doctorul mi-a dat nişte pastile ca să nu-mi mai fie rău. Am început să port haine largi, chiar dacă sarcina mea este de-abia la început, dar vroiam să mă asigur că părinţii mei nu-şi dau seama de nimic. Oricum, erau prea ocupaţi să-şi dea seama că eu îmi schimbasem vestimentaţia. Am plecat de-acasă spunându-le că mă duc la nişte rude de-ale doicii mele. Doica, deşi nu are rude, mi-a acoperit miciuna. Aşa am ajuns aici pentru a-ţi cere ajutorul. Vreau să plec din Italia şi să nasc copilul în altă parte. Dacă părinţii mei sunt chiar ceea ce cred eu că sunt, atunci nu vreau să-i ofer copilului meu o viaţă plină de pericole. Nepoata lui Don Carlos, destin hotărât dinainte şi alte cele. Vreau pentru copilul meu o viaţă normală. Mă ajutaţi, părinte ?
─ Copila mea, desigur că te ajut, dar chiar vrei să renunţi la sentimentul de împlinire pe care ţi-l dă un copil atunci când vine pe lume ?
─ Da, părinte, sunt sigură.
─ Îţi dai seama că dacă o să naşti copilul în altă parte decât aici, renunţi la el ?
─ Da, îmi dau seama. Vreau doar să aduc pe lume acest copil, să-l văd adoptat de o familie bună şi apoi să mă întorc acasă. Destul voi fi eu la „închisoare” părinte.
─ Cum aşa ?
─ Tatăl meu nu va renunţa la ideea de a mă căsători cu cel pe care mi l-a găsit. Nu am cum să mă împotrivesc tatălui meu. Dacă mă împotrivesc el îşi va da seama că ceva nu este în regulă cu mine şi o să pornească investigaţiile. Nu vreau aşa ceva. Voi suporta „închisoarea” tatei atâta timp cât am certitudinea că fiinţa pe care am adus-o pe lume are o nouă viaţă, o soartă mai bună decât aceea de a fi nepoata lui don Carlos.
─ Dar dacă fiinţa pe care o aduci pe lume, va afla la un moment dat adevărul ?
─ Eu sper să nu-l afle niciodată, dar dacă îl va afla, atunci mă rog Domnului să fie suficient de înţeleaptă şi să nu mă judece pentru ceea ce am făcut. Deci, mă ajutaţi, părinte ?
─ Te voi ajuta. Mai am de spovedit câteva persoane până ce o să închid biserica. Am să trec întâi pe la tatăl tău pentru a-ţi obţine un răgaz şi apoi o să vin acasă. Du-te la soţia mea, Marta şi spune-i că te-am trimis eu. Aşteaptă-mă acolo până când vin de la îndatoririle mele preoţeşti.
─ Mulţumesc, părinte !
─ Dumnezeu să te ierte de păcate, copila mea.
Părintele Pedro-i dădu Magdalenei adresa locuinţei sale, apoi ea ieşi afară şi se îndreptă spre ieşirea din biserică. Părintele rămăsese în confesional pentru a termina pe ziua aceea de spovedit. Magdalena ajunse la adresa pe care o memorase, bătu la uşa casei. Îi răspunse chiar soţia preotului şi Magdalena spuse din partea cui vine. Marta o pofti înăuntru şi Magda se apucă să-i povestească şi ei ceea ce-i spusese lui Pedro.

hmm..pare destul de interesanta povestea ta..dar parerea mea este ca te cam repeti..adica repeti numle personajelor cam mult..mai foloseste si pronume personale: "el/ea/ei"..in rest este ok