pai...postam la "cuvant inainte" si misa sugerat sa fac acest topic.....
sper sa fie interesant si sa postati si voi cat mai mult aici......

voi repeta ce am postat acolo si voi adauga ceva despre alt simbol: Geisha.
as dori daca se poate sami urmati exemplul si sa completati cu cat mai multe informatii ce voi posta eu....+ alte simboluri....dela scrierea veche....samurai....sakura....muntele Fuji....la orice ar putea reprezenta un simbol pentru aceasta minunata tara.Japonia....
Arigato!


Simbol: Sakura

Sakura are sensul de inflorire si este un cuvant extras din numele printesei Kono hana no sakuya Hime (Printese pomului cu flori inflorite) care ar fi coborat< cum spune legenda< din cer pe un pom de Sakura si ar fi fost inmormantata pe varful muntelui Fuji.De aceea sakura este considerata floare nationala si ea apare in denumirea locurilor si oamenilor.tot asa cum muntele Fuji e folosit in cele mai diferite denumiri- Fujiyama,Fujitsu etc.
Cultul pentru floarea de cires a fost format din timpuri indepartate,porninduse dela cultul larg raspandit in China pentru florile de prun sau Ume.Cunoscuta colectie Manyoshu contine 119 poeme dedicate florilor de prun si 42 florilor de cires.Abia in perioada Heian sakura devine floarea arhipelaguluicantata in toate poeziile vremii ,ca simbol al frumosului si al vietii trecatoare.Razboinicii si samuraii au inceput ceva mai tarziu sasi decoreze sabiile si armurile cu cele 5 petale ale sakurei,identificanduse cu aceste flori.

Inn perioada Tokugawa exista chiar o maxima: "Hana wa sakuragi, hito wa bushi" (Singura floare este sakura, singurul om este samuraiul" sau "Printre flori sakura, printre oameni samuraii").
In acele timpuri , florile de cires ,cu o viata scurta de numai cateva zile, simbolizau caracterul samurailor, viata lor, deasemenea scurta....

asteptam episoadele urmatoare
despre gheishe, am citit in shogun infiintarea ca "bransa" dar nu stiu totusi de unde vine termenul.

ninja e simbol ,nu ? as dori mai multe info

"gei" inseamna arta ias "sha" persoana. O geisha trebuia sa se priceapa la multe : sa cante , sa foloseasca instrumente muzicale, sa danseze, sa poarte discutii elevate despre orice : istorie, literatura, tot ce era nevoie pentru a-i distra pe barbati .

ok......iata si 'Gheisha'

miar place totusi sa contribuiti si voi cu cate ceva la acest topic.......macar cateva informatii si propuneti noi simboluri de pus in discutie PLS.Chiar daca informatiile sunt succinte nu conteaza...astai scopul acestui topic...sa ne completam unul pe celalalt.

din cate stiu eu Ninja nu sunt un simbol al Japoniei.Sunt asasini care provin din China.Marog.....voi scrie si despre asta daca tii neaparat

multumesc Yuki.


Simbol: Gheisha


Japonia a atras atentia lumii prin dezvoltarea ei rapida industriala......
Dar cand un european spune Japonia ,'privirile mintii' i se opresc neandoielnic si la fata gingasa, cu obrazul rotund, imbracata in minunatul kimono, cu o coafura specifica si cateva ace lungi, in forma de floare, fluture sau cutitase prinse in par, cu nelipsitul evantai si incaltata cu galentii inalti de lemn -
Astazi toate femeile, de toate categoriile sociale, au kimonouri.Cocul complicat si decorat cu flori si ace il poarta insa numai gheisele.
Inca din secolul trecut, gheisa a devenit un subiect fascinant pentru presa europeana.Documentele vremii consemneaza aparitia, la Expozitia internationala din 1867 de la Paris, a unui grup de 3 gheise - Osumi, Okane si Osa - ,toate provenind din centrul Yanagibashi din Edo. Guvernul shogunului Tokugawa, care semnase tretate comerciale cu America si cateva tari europene, a trimis gheisele sa serveasca ceai si sake vizitatorilor ,intr-o camera specific nipona, cu podeaua alcatuita din 6 tatamiuri.Nu gheisele ,care nici nau dansat, nici nau cantat, au atras atentia publicului, ci kimonourile si coafura lor. Se spune ca cea mai mare bataie de cap lea dato grija de asi feri kimonourile ,pe care fiecare vizitator voia sa puna mana, atras de acest vesmant neobisnuit si foarte frumos.Abia in anul 1900 a plecat, tot la Paris ,la alta expozitie ,un grup de 8 gheise, care au dat spectacole cu scene din repertoriul Kabuki, primind inalte aprecieri din partea publicului european.De atunci gheisele au intrat in preocuparile strainilor veniti in Japonia cu diferite afaceri si ele au fost descrise apoi in diverse feluri ,raspandinduse astfel o multime de pareri mai mult sau mai putin eronate.Pentru a intelege ce sunt gheisele nu este suficient sa le intalnesti o data, ci sa le cunosti istoria si viata.
Cuvantul gheisa este alcatuit din 'ghei (persoana) si sar traduce ad-litteram 'persoana de arta', femeie talentata in arta cantecului, dansului si conversatiei.
Ele sunt produsul perioadei Edo si prima mentiune a numelui de gheisa in documente dateaza din anul 1761. Inainte de aceasta data nu existau gheise ,rolul lor era jucat de femei ce inveseleau pe vizitatori inca din anul 1100 e.n.Pana la aparitia gheiselor -care sunt dincate se vede un fenomen relativ recent - existau in Japonia grupuri d femei nomade , constituite in trupe si numite 'asobime' sau 'play-girl' ,care mergeau din oras in oras pentru a da spectacole si a intra in relatii cu persoane locale. In acele timpuri chiar si tinerele doamne de vita nobila cantau si dansau la curte si in castelele lorzilor daimyo si insoteau pe nobili in calatorii. In perioada de glorie a orasului Kyoto au aparut dansatoarele, a caror comportare ,cum scriu documentele vremii, a determinat guvernul; sa emita o lege de mentinere a moralei.
Se afirma ca gheisa este un produs al cartierului prostitutiei -Yoshiwara- de trista amintire si ca ea este un caz specific nipon nemaiexistand in nici o alta tara a lumii.Din randul candidatelor la prostitutie sau distins cateva fete ,care au fost instruite in Yoshiwara pentru a inveselii clienti prin dans ,muzica si poiezie.
Unele au compus chiar si versuri proprii, si in 1751 siau facut aparitia in cartier acele 'odori-ko' ,ce dadea spectacole de muzica culta si cu dansuri mai rafinate. Abia mai tarziu au aparut dintre acestea gheisele ,care incantau pe spectatori cu muzica si cu dansuri populare. Cu vremea gheisele au invins deveninde cele mai apreciate printre locuitorii orasuli Edo pentru imbracaminte ,coafura si mai ales pentru repertoriul lor popular. In 1804 Edo avea 163 de gheise ,iar in 1865 numarul lor ajunsese la 341.
In ajunul ultimului razboi mondial, in Tokyo existau mii de femei denumite gheise.
In Kyoto insa ,unde se afla astazi centrul principal al gheiselor , ele se numesc 'gheiko' ,indeplinind aceleasi roluri ca si gheisele din Tokyo.
In prezent toate orasele japoneze au grupul lor de asemenea femei ,care incep sa se instruiasca pentru a deveni gheise de la o varsta foarte frageda, uneori chiar dela 8 ani, pregatinduse zilnic ,sub indrumarea unor maestrii in arta cantecului ,dansului ,etichetei si conversatiei, timp de 7 sau 8 ani.
Rareori provin din familii sarace cum sa creat impresia din romanele dedicate gheiselor, ci din oricare familii ce se mandresc si se simt onorate cand isi trimit odraslele la o scoala de gheise, intrucat acolo ele pot ajunge actrite de teatru su film daca dovedesc un talent deosebit.Cele mai multe provin insa din familiile legate de casele de gheise.
(exp.- scoala Komogawa din cartierul Ponta-cho din Kyoto)- asezata pe malul raului Kamo ,scoala este relativ noua -ea a fost construita cu putin timp inainte de razboi si clasele se aseamana cu camerle japoneze obisnuite ,goale si cu tatami pe jos.Elevele, sau 'maiko' , dau zilnic reprezentatii intr-o sala mai mare ,unde se afla o scena pentru a verifica cum anume isi insusesc lectiile de batut la 3 feluri de tobe , de cantat la shamisen si koto, de dans ,de declamatie ,aranjatul florilor ,ceremonia ceaiului.
O gheisa este maestra in complicata eticheta japoneza si poate persoana de cea mai mare incredere si loialitate in discutiile clientilor.Adesea secrete mari ,de stat sau de afaceri ,pastrate sub incuietori severe ,sunt discutate deschis chiar si astazi de politicieni si businessmeni in ceea ce se cheama 'machiai' sau in casa sefei de gheise ,fara ca ele sa fie divulgate vreodata.
Astazi exista in Japonia mii de gheise puternic concurate de moda dansului occidental chiar si in cartierul Gion din Kyoto ,cel mai vestit din arhipelag. Cu toate acestea gheisa ,ca orice obicei vechi nipon, este putin probabil ca va disparea curand. In Japonia exista astazi peste o jumatate de milion de femei ocupate in case de gheise, in cluburi,baruri,cabarete,bai turcesti si sauna.O buna parte dintre ele sunt numite in mod gresit gheise, dar toate formeaza o uriasa piramida ,in varful careia se afla adevaratele gheise, fara a fi prostituate, desi cele necasatorite accepta ,cu multumire si mandrie ,patronajul unui barbat bogat ,caruia ii sunt foarte devotate si numai rareori ajung sal tradeze.Da..este adevarat....maulte dintre aceste gheise sunt casatorite...au o familie,si privesc ceea ce fac ca o meserie ca oricare alta,din care se castiga bani multi, pe care o fac cu mandrie, si la care considera ca sunt talentate.
Celelalte ,desi poarta kimono ,aceasi coafura ,acelasi 'obi' (brau legat cu o funda mare la spate) ,si grengute de flori in par, pretind ca sunt gheise.Sexul...este o afacere profitabila desigur . Din cauza acestora sa creat o imagine deformat despre gheisa japoneza in strainatate.
In aceasta tara ,incepand din cele mai vechi timpuri, femeia a fost considerata obiect de distractie si amuzament. Nevoia de a evada din aceasta stare de inapoiere a femeii este cauza sociala a aparitiei gheiselor adevarate ,care lasa impresia unor papusi foarte expresive.Fata lor este acoperita cu un strat gros de fard ,ascunzandu-le complet adevarata infatisare.
Romantismul....este ceva de domeniul trecutului. O seara cu gheisele incepe de regula intro atmosfera formala ,dominata de eticheta japoneza ,si se incheie dupa cateva jocuri ,dansuri si cantece cu scene copilaresti ,cu tot hazul lor curat.Noua generatie manifesta reticenta fta de ideea de gheisa, desi, atnci cand un tanar capata un post important care ii cere sa participe la diverse serate in casele de gheise ,devine el insusi un admirator al acestor femei, tocmai pentru seriozitatea lor.
Graba vietii cotidiene lea cuprins si pe ele.In fond devin din ce in ce mai mult niste 'femei de afaceri' ,pentru care timpul inseamna bani ,si atunci le vezi parasind un restaurant exact la expirarea timpului pentru care au fost platite si grabinduse catre altul unde au de intretinut alti clienti.

As vrea sa stiu mai multe despre karma.Se poate?

) Karma nu tine de cultura japoneza

chiar daca nu tine de cultura japoneza, sunt destui budhisti si pe acolo, karma e stare de echilibru, cel mia bine e sa iti iei o caste de istoria religilor.

CE ESTE KARMA ?
karma
1) o acţiune fizică, psihică sau mentală oarecare împreună cu consecinţele sale; 2) consecinţa unei acţiuni de natură fizică sau subtilă (psihică, mentală); 3) suma tuturor consecinţelor acţiunilor realizate în această viaţă sau într-o existenţă anterioară de o anumită persoană; 4) înlănţuirea cauzală (cauză-efect) a manifestării. KARMA unui om este forţa activă sau potenţială care îi orientează comportamentul, acţiunile şi gândurile sale prezente şi viitoare. Orice KARMA este sămânţa (germenele) unei alte KARMA, iar fructele (rezultatele) acestora vor fi resimţite sub formă de succes, bucurie, ghinion sau suferinţă, în conformitate cu natura acelor acţiuni, intenţii sau gânduri. Cu toată această condiţionare KARMA-ică, omul are totuşi libertatea să aleagă între tendinţele naturii sale umane. Prin înlăturarea ignoranţei şi dăruirea totală a fructelor sau roadelor acţiunilor sale către Supremul Absolut (Dumnezeu), fiinţa umană se poate elibera fulgerător de legăturile KARMA-ei, atingând astfel Eliberarea spirituală şi înţelepciunea.

chiar daca karma nu este un simbol japonez,este un concept budhist si
japonezii sunt buhisti si shintoishti.

Samurai (侍, Samurai? ori, mult mai rar, 士) este un termen care a fost folosit în Japonia pre-industrială pentru a desemna indivizi aparţinînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat şi numele masculin "Saburo") însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.

Samuraiului, luptătorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze.

În secolul al XII-lea existau şi războinicii proveniţi din rândurile ţăranilor, dar aceştia erau puţini. Şefii lor, samuraii, erau stăpânii satelor respective şi vasalii direcţi ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptători care înainte de a porni la luptă se parfumau, se machiau şi îşi înnegreau dinţii, obicei abandonat în anul 1870.

Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiţionată şi asistenţă militară imediată, după care erau recompensaţi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii, una lungă (katana) şi una scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau pe shogun şi pe daimyo – nobilul feudal.

Normele cunoscute sub denumirea de “codul războinicului” (Bushido), nu întotdeauna respectat, exalta ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte. Esenţa codului războinicilor rămânea sensul datoriei. Codul onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi găseşte pe samurai în relaţie cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea că din codul samurailor lipsea idealului religios.

Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a demonstra credinţa faţă de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit vulgar harakiri - care înseamnă “a-ţi spinteca burta”, sau cu un cuvânt mai elegant, derivat din chineză, seppuku. Act voluntar în situaţiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca o favoare ce li se făcea samurailor, aceştia erau condamnaţi la moarte. Pentru înfăptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (în unele case medievale existau încăperi sau curţi interioare anumit destinate) şi se stabilea prezenţa martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, îi făcea sinucigaşului serviciul de a-l decapita sau de a-i tăia carotida, după deschiderea abdomenului.

Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putându-i adăposti pe vasalii şi pe războinicii lor. Fortăreţele erau construcţii provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.

În război, samuraiul, călărind pe un cal, încărcat cu harnaşamente grele şi somptuoase, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii. Nu lipsea niciodată din echipamentul unui samurai un steag şi un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui să pară cât mai marţiale când da ordine trupei. Luptătorii simpli erau echipaţi mai uşor, desculţi sau cu sandale uşoare de papură, purtau pantaloni scurţi şi jambiere groase de cânepă şi piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având şi arc cu săgeţi. Pentru protecţie aveau un scut de lemn mare şi foarte greu. Un samurai trebuia neapărat să ştie să cânte la un instrument, de obicei flaut.
Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, şefii de clan obligând sute de războinici, vasali şi servitori să-şi ia viaţa. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmaşilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cenuşa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tăbliţă, păstrată apoi pe altarul casei. În grădină sub o piatră de mormânt, în locul corpului său, pierdut pe câmpul de luptă, familia îngropa o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse războinicului.

În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. În general, şeful familiei era acela care îşi judeca şi sancţiona membrii familiei şi servitorii. Când lipseau dovezi sau martori, o preoteasă-ghicitoare căzând în transă stabilea “adevărul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcţie nu numai de gravitatea delictului, ci şi de poziţia socială a vinovatului: cu cât această poziţie era mai înaltă cu atât pedeapsa era mai severă.

Copiii războinicilor purtau încă de mici o sabie de lemn şi deprindeau de timpuriu mânuirea arcului şi călăritul. Ei erau în general educaţi şi instruiţi, în mod sumar, în familie.

Ceremonia căsătoriei era simplă, constând în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Căsătoria nu se considera consumată decât după naşterea primului copil. În caz că femeia era sterilă, soţul îşi putea lua în mod liber, fără acordul soţiei, o concubină. Putea şi divorţa, deşi divorţul era în genere detestat, sau putea să-şi repudieze soţia, caz în care copiii rămâneau la tată. Soţia putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci fugind şi adăpostindu-se într-o mănăstire, unde, dacă rămânea trei ani, era considerată în mod legal divorţată. Samuraii care nu îşi puteau permite luxul de a întreţine mai mute soţii, întreţineau, fără ca cineva să se scandalizeze, măcar temporar o concubină ocazională. În familiile samurailor femeia era respectată; ea conducea trebuirile casei şi se ocupa de educaţia copiilor. Cunoştea mânuirea arcului şi a halebardei, luptând la nevoie alături de soţ.

Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului să i se dea un nume postum. În ajunul înmormântării familia şi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând daruri şi flori. Se servea o cină frugală, după care, la lumina torţelor, se duceau cu toţii la cimitir unde defunctul era îngropat sau ars împreună cu obiectele la care ţinuse cel mai mult. Deasupra mormântului se aşeza o grămadă de pietre şi se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu vroiau să se recăsătorească îşi tăiau părul. În timpul doliului se purtau veşminte deosebite, albe şi era interzis să se mănânce carne. Doliul dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie.

Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat, spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte. Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a-şi demonstra credinţa faţă de stăpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior, în secolele XIII-XIV a apărut obiceiul numit harakiri (ceea ce tradus înseamnaă "a-ţi spinteca burta") sau seppuku, derivat din chineză. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, şefii de clan obligând la acest act disperat sute de războinici.

Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Moartea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului, care devenea spirit, urmând să-i protejeze pe cei vii, dacă aceştia continuau să-l venereze.

În secolul al XIX-lea un număr apreciabil de samurai sărăciţi îşi refac situaţia economică devenind comercianţi la Nagasaki, Osaka şi Edo. Unii dintre aceştia îşi ridicaseră gradul de pregătire intelectuală, afirmându-se în domeniul literaturii şi artelor.

Odată cu instauraţia Erei Meiji din 1868 rolul samuraiului medieval va primi alte valenţe, lucru firesc într-o societate care intra în Epoca modernă.

Haiku - Poezie japoneza
Haiku este o forma unica si traditionala japoneza de poezie. A luat forma in perioada Edo (1603-1868) cand faimosii poeti niponi Matsuo Basho si Kobayashi Issa au inceput sa scrie poezii formate din 17 silabe, separate in 3 unitati metrice formate din 5,7 si respectiv 5 silabe fiecare. Aceasta este forma clasica de haiku.
Unul dintre cele mai cunoscute poeme haiku, scris de Basho suna asa:


Si poate fi tradus in felul urmator...

furuike ya

kawazu tobikomu

mizu no oto


vechi helesteu...

o broasca sare in el

sunetul apei



Astazi, poezia haiku este cea mai populara forma din Japonia, dar este foarte cunoscuta si in afara ei. Multi scriitori englezi sau americani, dar nu numai, si-au incercat maiestria in a compune asemenea versuri. Se banuieste ca astazi numai in Japonia, sunt in jur de 10 milioane de scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori si scriu pentru ei insasi. Multi s-au intrebat de ce aceasta forma este atat de populara atat in Japonia cat si in afara, mai ales ca, in incercarea de a compune o asemenea poezie in alta limba decat japoneza, haiku isi pierde definitia - caci in aceasta limba si doar aici, toate sunetele ce formeaza alfabetul au aceiasi lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel de lungi, pastrand un ritm impus din timpuri stravechi. Insa arta moderna incerca - se pare - sa elimine aceste limite, aceste reguli, lasand libera imaginatia artistului, iar acestia se concentreaza asupra continutului, nu numarului de silabe. Se poate spune ca poezia haiku are un punct forte: si anume ca exprima atat de multe prin atat de putine cuvinte.



un neamt a scris urmatorul poem in engleza...


care l-as putea traduce asa:

First of all

the white rose

in the autumn dawn


Inainte de toate

trandafirul alb

in rasaritul toamnei



Unul din multi poeti moderni ai Japoniei este Banya Natsuishi. Acesta incerca sa imbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte. Da-ti o cautare cu google...



Se poate spune ca poeme haiku exprima sentimentele poetice ale scriitorului intr-o forma concisa, scurta care stimuleaza imaginatia cititorului descriindu-i scene care astazi este posibil ca acesta sa nu le fi vazut niciodata.



...scris de Natsuishi in engleza


... si tradus de mine in romana...

Stars swaying -

within the house of a fountain

a Celtic lyre


Stele licarind -

in casa unei fantani

o lira celtica





Ce sunt norii?

Decat un pretext pentru cer.

Ce este viata?

Decat o fuga de moarte.

exista cerc de haiku si la noi si se tine in bucuresti, joia park, dar nu mai stiu unde....
anu trecut,la mine la liceu, a venit la o ora prietena dirigii noastre si ne-a faqt o scurta prezentare a acestui poem japonez. ne-a recitat cateva dintre propriile ei creatii si ne-a invitat, cine dorea, sa participam si noi la acest cerc. eh... din pakte n-am mai ajuns pe-aklo...

Bonsai (în japoneză: 盆栽, însemnînd aproximativ "grădinărit în tavă") este arta şi ştiinţa de a creşte plante şi arbori miniaturali, prin creşterea acestora forţată în spaţii mult mai restrînse decît sînt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănire minimală cu apă şi îngrăşăminte. Arborii cresc astfel într-o formă estetică, care sugerează de cele mai multe ori vîrstă înaintată, deşi impresia de îmbătrînire nu este falsă deoarece mulţi arbori bonsai sînt realmente bătrîni, dar arătînd aceasta în forma lor miniaturală.

Este demn de remarcat că străvechea artă şi ştiinţă penjing, originară din China continentală, este foarte similară, deşi a fost menită expunerii arborilor în aer liber, şi totodată mult mai veche decît cea a bonsai-ului, fiind în acelaşi timp precursoarea şi sursa de inspiraţie pentru japonezi.


Istoric

Schiţe şi desene a unor arbori crescuţi în ghivece, avînd cîteodată roci sau alte elemente decorative, aparent fiind utilizaţi pentru scopuri decoartive, au fost descoperite în mormintele Egiptului antic şi au fost datate ca fiind mai vechi de 4,000 de ani. Este de asemenea cunoscut că în Asia, caravanele transportau frecvent în vase arbori de diferite specii şi dimensiuni. Aceşti arbori erau surse de chimicale utilizate medicinal de către vindecătorii caravanelor atît pe traseul urmat cît şi în locurile în care caravana oprea.
Ginkgo sub formă de penjing în Grădina Botanică din Montreal.
Extinde
Ginkgo sub formă de penjing în Grădina Botanică din Montreal.

Arta modernă a bonsai-ului este originară din China, fiind veche de cel puţin 2,000 de ani. A fost denumită iniţial penzai (盆栽) şi a fost scrisă utilizînd aceleaşi sistem de caractere Hanzi, care a generat şi caracterele Kanji de mai sus. A fost adus în Japonia de către ambasadorii imperiali japonezi de pe lîngă curtea imperială a Chinei, cîndva între secolele al 7-lea şi al 9-lea. În perioada Kamakura, arbori penjing, care aminteau de perioada Heian, au fost reprezentaţi în anumite suluri pictate şi documente. Ulterior, în perioada Muromachi, peijing s-a dezvoltat în Japonia în direcţii diferite.

Întocmai ca în cazul unei grădini japoneze, realizarea şi delectarea de a avea un bonsai presupunea simţ artistic, care este cunoscut sub numele de "Wabi-sabi". Oricum, plăcerea de a avea acces la un arbore bonsai a fost limitată pentru foarte mult timp doar la membrii unei anumite trepte a ierarhiei sociale, atît în China, dar şi în Japonia. În perioada Edo, a devenit posibil ca mulţi daimyo, samurai, comercianţi, orăşeni şi alte categorii sociale să aibă privilegiul de a admira sau de a poseda un bonsai. În această epocă de lărgire fundamentală a accesului la bonsai, meserii îngust specializate, precum meşteri olari de vase bonsai, şi-au făcut apariţia. Se presupune că numele de bonsai a început a fi folosit tot atunci.

Această artă este încă practicată în China de azi, adeseori sub vechiul nume de penjing. Deosebirea dintre arborii/arbuştii bonsai şi penjing este că cei cultivaţi în China tind să fie mai mari, pentru că stilul penjing crează miniaturi care sînt realizaţi cu scopul de a fi expuşi în aer liber.


Stilul japonez (sau estetica bonsai) în concepţie japoneză este centrată pe principiul "cer şi pământ" într-un singur vas. Cele două forţe, considerate complementare, apar echilibrate într-un arbore bonsai de calitate, adică shin-zen-bi ori adevăr, esenţă şi frumuseţe.

Arborii care sunt subiectele preferate ale şcolii japoneze sunt pinul, ulmul, arţarul, wisteria japoneză, jneapănul şi laricea, respectiv caisul floral şi cireşul floral. Toate aceste plante sunt crescute afară, fiind aduse în tokonoma doar cu ocazia unor evenimente deosebite, mai ales pentru a evoca sezonul de maximă frumuseţe a acestor bonsai.
O varietate de stiluri de creştere penjing, Chinese Garden of Sydney, Australia.
Extinde
O varietate de stiluri de creştere penjing, Chinese Garden of Sydney, Australia.

Toate plantele bonsai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esenţial al plantei folosite şi, indiferent de ocazie, trebuie să redea naturaleţe şi, în nici un caz, intervenţia umană.


Şcoala chineză

Conform esteticii chinezeşti, arborele trebuie să surprindă esenţa şi spiritul naturii prin realizarea de contraste. Filozofic, artistul chinez este influenţat de principiul Dào, mai exact de dualismul Yin şi Yang, conceptul conform căruia Universul ar fi guvernat doar de două forţe primare opuse, dar complementare.

Inspiraţia şcolii chineze vine nu doar de la natură, dar este influenţată şi de literatură, poezie şi de artele vizuale, folosind concepte estetice similare principiilor filozofiei dualismelor. La nivelul artistic cel mai înalt, valoarea penjing este perfect similară cu valorile poeziei, caligrafiei, picturii şi artei grădinăritului.


Cultivare

Un bonsai nu este genetic o plantă pitică, ci este o plantă normală, arbust sau arbore, care prin limitarea spaţiului de "locuit", dublată de o atentă tăiere a rădăcinilor şi ramurilor, la care se adaugă o anumită conducere a creşterii plantei devine un exemplar pitic al speciei. Este de remarcat că orice bonsai nu este mai puţin sănătos sau activ ca exemplarele similare crescute liber în natură. O dovadă simplă de "normalitate" este proporţia florilor unui bonsai. Dimensiunile florilor unui arbore sau arbust bonsai (la fel ca ale celor penjing) sînt întotdeauna "normale", deoarece în ciuda miniaturizării trunchiului, ramurilor şi frunzelor unui bonsai, florile nu pot fi pitice.