Outline · [ Standard ] · Linear+ Toxic Love !, That's my work, read if you want...

[Candy_Addicted]

1.Trecut si Viitor…oare ce ne asteapta?



~Norocul iti este alaturi doar atunci cand nu ai nevoie de el, succesul te doboara cand esti prea fericit, iar fericirea dispare cand tristetea intervine din invidie. Cele bune sunt inlocuite mereu de cele rele, dar lucrurile minunate le primesc doar cei care merita, cand se asteapta mai putin. Uneori trebuie sa asteptam, si pentru a ne fi bine, suntem nevoiti sa trecem prin cele mai grele incercari, asa ne putem convinge de puterile pe care le avem. Totusi, oricat de mult ne straduim, in final totul se schimba si devine ceea ce nun e dorim. Incercam sa trecem peste toate esecurile, dar singuri nu suntem capabili…si ne cautam un aliat, Iubirea. Singura care ne poate determina sa iertam, sa uitam si sa mergem mai departe, sa incepem o noua viata.
Batem sfiosi la poarta vietii, ne lasam imbratisati de iubire si pasim incet-incet, ocolind obstacolele, pana cand, obositi, revenim in acelasi punct, de unde, candva…am pornit la drum numai ca, acea comoara de iubire primita in dar am risipit-o in peregrinarile noastre, si-acum, aflati iarasi la „marea trecere” intelegem ca totul s-a risipit in zadar. Uitandu-ne in urma, vedem cenusiul drumului, cu acele crampeie imprastiate de noi cu atata darnicie si intelegem ca nimanui nu-i pasa, nimanui nu le-a trebuit, ca fiecare a daruit fara a lua. Bogatia primita se dovedeste a fi un blestem. Si-atunci, cu sufletul pustiit de regrete, vedem goliciunea vietii, caci „unde dragoste nu e, nimic nu e”... si e greu sa fii ceea ce esti, dar totusi sa nu poti trai precum esti...~



Prima zi de facultate, emotiile se simt in randul celor noi. Privesti in stanga si in dreapta si vezi cat sunt de nerabdatori. Cei din anul doi deja nu mai au nici o emotie, nici macar nu le mai pasa de acest lucru care le initiaza pe toti in noul an de studiu. De o parte emoti si nerabdare, de alta parte doar plictiseala. In randul noilor veniti se afla si doua boboace foarte simpatice. Una este mai mica de statura, blonda, cu un par foarte lung, ochii verzi, nu foarte expresivi si o cheama Megumi. Cealalta este putin mai inalta, roscata, parul destul de scurt. Ochii ii sunt de o culoare nemaivazuta pana acum si destul de neobisnuita, un mov aprins. Se numeste Kumiko.
Sunt cele mai bune prietene inca de la gradinita. Au fost in aceeasi clasa in generala, la liceu si sunt si la facultate. Amandoua sunt putin cam agitate, prea multa lume noua si nici o persoana nu pare a fi prietenoasa. Profesorii isi indruma bobocii catre clasa si dupa 2 ore in care s-a discutat doar despre ce n-au voie studentii sa faca si care sunt obligatiile lor, in sfarsit a venit si binemeritata pauza de o ora in care toti pot explora orasul si cladirea mai bine.
Locul in care invata toti acei studenti seamana cu un bloc cu 15 etaje; in primele trei sunt salile de clasa, iar in celelalte sunt apartamentele, un fel de internat. Panorama este minunata, iar spatiul unde se presupune ca vor invata acei „delincventi”, cum le spun unii, este bine amplasat.
Strazile sunt animate de oamenii care sunt intr-o continua agitatie. Zgomot, nervozitate, nerabdare. Toate acestea si-au facut simtita prezenta inca de la prima ora. Aglomeratia la ora asta e deja prea mare, iar caldura te determina sa devii molesit.
- Ar fi mai bine sa mergem la un suc! Nu rezistam asa...
- Da, cred ca ai dreptate...Macar o data!
- Nu-i adevarat! Mereu te iei de mine degeaba!!
In apropierea institutiei se afla o cafenea incapatoare, vopsita pe dinafara cu roz deschis, cu terasa, iar inauntru culoarea ce ascunde varsta ei este de un verde deschis la culoare, dar placut ochiului; este cel mai frecventat local de catre elevi. Mesele sunt toate din sticla stralucitoare, iar scaunele asezate cu grija in jurul lor, acoperite de o piele neagra. La cea din mijloc stau Kumiko si Megumi si-si spun parerile despre prima zi. Deoarece sunt entuziasmate, dar si putin indignate, nu realizeaza ca intregul local le-a auzit discutia.
- Eu zic sa plecam de aici, ne-am facut destul de rusine... si oricum sunt doar niste snobi pe aici!



*
* *


Ziua este incheiata de o ploaie care racoreste pe toata lumea. Dupa o zi calduroasa in care cele doua fete au facut turul orasului, Megumi a hotarat sa se intoarca la internat, dar Kumiko s-a decis sa faca o scurta plimbare, chiar daca ploua destul de tare. Mereu s-a simtit bine in ploaie, pe vremea cand era acasa, iesea cu cel mai bun prieten al ei si alergau prin ploaie ca doi nebuni. Acum din pacate sunt certati, nu si-au mai vorbit de ani de zile. Nimeni nu stie ce s-a intamplat intre ei, doar intr-o zi au observat toti ca nici nu se mai saluta.





Imi este greu sa cred ca nici nu ma cunosti,
Ca-n noaptea grea nu te gandesti la mine
Iar ziua nici nu imi vorbesti
Si am ramas straina pentru tine
Incerc sa cred ca poate ma iubesti,
Dar e un vis de nebunie
Cum pot sa cred ca ma doresti?
Cum pot sa cred o-asa copilarie?
Dar asa-s eu, o visatoare.
Eu tot mai sper in mintea mea,
Dar dimineata-n desteptare
Ma doare nepasarea ta.
N-ai nici o vina, nu te critic,
Ce drept am eu sa te acuz?
Cand sunt o biata frunza moarta,
Pe-acest pamant atat de ursuz?
Ce drept am eu la fericire,
Cand eu ranesc pe-altcineva?
Cand dup-o trista despartire,
Eu vreau sa uit pentru-a spera.
Dar este trist, caci te iubesc pe tine,
Nu vreau iubirea altcuiva
Tu esti chiar viata pentru mine,
Pacat ca nu te pot avea...


„Mi-ar fi placut sa fi si tu aici, sa fiu cu tine, sa facem tot ce faceam inainte, sa nu fiu nevoita sa fiu atat de trista, doar pentru ca cineva nu imi este alaturi... Stii, acum sunt singura, chiar daca Megumi este alaturi de mine, nu ma pot intelege cu ea asa cum ma intelegeam cu tine... Iti simt atat de mult lipsa...pacat ca n-am avut curaj sa-ti spun atunci ce simt...Poate totusi intr-o zi...vom fi din nou ca la inceput...”

- Scuze..n-am vrut, eram cu gandul in alta parte...N-am vrut sa te ranesc!
- Nu-i nimic, si eu sunt tot asa. Doar ca ar fi bine daca m-ai ajuta sa ma ridic...
Desi era uda toata si plina de noroi din cauza cazaturii, totusi se simtea bine. In sfarsit a intalnit pe cineva care sa-i ureze bun-venit, dar nu doar pentru ca este obligat, ci pentru ca asa simte. Un nou prieten este mereu bine venit...
- Apropo, eu ma numesc Katsu si sunt student in anul doi. Tu?
- Eu ma numesc Kumiko, si dupa cum vezi sunt o simpla boboaca...
- Nu-i adevarat! Esti mai mult decat atat, esti...prietena mea... Vino pe la mine sa-ti dau ceva ca sa te schimbi, stau aproape...casa mea este pe urmatoarea strada!
Un refuz mereu este refuzat, de aceea roscata ajunge pana la urma in casa baiatului, care foarte amabil ii cauta haine de schimb si ii ofera o ceasca de cafea fierbinte, dupa care se apuca la povestit. Timpul trece foarte repede... vorbesc de 4 ore si inca nu au terminat...

[Crystall]

imi place mult inceputul, stilul tau e deosebit. as comenta mai mult, dar oboseala ma cam doboara acum. sper doar sa continui sa postezi.
ce imi vine sa critic e ultima parte, fragmentul dupa gandurile lui Kumiko. mi se pare ciudat, diferit de ce ai scris pana acolo. propozitiile nu sunt prea bine legate intre ele si unele constructii parca nu-si au locul. spre ex

sunt o simpla boboaca...
- Nu-i adevarat! Esti mai mult decat atat, esti...prietena mea... Vino pe la mine sa-ti dau ceva ca sa te schimbi, stau aproape...

partea cu "este prietena mea" :blink: de unde a rasarit? :D suna prea ciudat. si continuarea la fel - refuzul etc.
acest ultim fragment da senzatia ca de nelalocul lui :) in rest, imi place.

[Candy_Addicted]

First of all Crystall, thanks for the comment and for your opinion, inseamna mult pentru mine ^_^ Ai dreptate in legatura cu ultimul fragment, era seara tarziu si am vrut sa termin capitolul stiu ca da impresia ca nu e scris de mine, dar se mai intampla, asta face graba din ideile mele :lol: Iti inteleg oboseala, la mine e vorba doar de lene si chiar ar fi timpul sa mai scriu un capitol la acest fic, pana acum am scris doar 2 :lol: Dar pana atunci sa postez si continuarea...


2.Inceputul unei prietenii





Primele raze de soare si-au facut deja aparitia si se indreapta catre parul micutei ce inca doarme pentru a-l usca. Incet, incet, ochii sai mari si mov se deschid si privesc in jur. Totul pare cunoscut, este chiar in camera in care s-a instalat ieri. Desi obosita, se ridica din pat, isi ia pe ea doar un halat roz de matase si se indreapta catre fereastra. Odata cu indepartarea perdelelor negre de noapte, razele si caldura patrund cu putere in camera. Inainte de a apuca sa admire vremea frumoasa si de a realiza ca a inceput o noua zi, gandurile sale sunt intrerupte de scartaitul usii ce tocmai s-a deschis.
- Te-ai trezit in sfarsit, somnoroaso? Unde ai fost? M-am ingrijorat din cauza ta! Ai venit foarte tarziu...


~Flashback~

Vantul este din ce in ce mai violent, iar ploaia nu pare sa inceteze. Cu fiecare minut ce se scurge, picaturile de ploaie sunt din ce in ce mai abundente, iar ceata iti ingreuneaza vederea. Nici macar o masina nu trece pe strada. Din cand in cand in umbra luminilor se vad doi copii ce par inghetati. Ploaia le uda si vantul le ingheata, dar ei continua sa mearga, nu vor sa se adaposteasca. Au descoperit ca au ceva in comun si profita de acest lucru. Rasul inocent al fetei sparge sunetul monoton al ploii si strabate intunericul noptii.
- Zambetul i se potriveste perfect, parca a fost nascuta pentru a zambi. Ochii ii sunt mai sclipitori ca oricand, iar razele lunii ii lumineaza intreaga fata si o transforma in...fecioara din visele mele. Este perfecta!” gandi baiatul.
- De ce razi? Ti-am zis doar ca trebuia sa luam cu noi o umbrela!
- Rad, pentru ca ziceai ca iti place sa te plimbi prin ploaie, iar acum te plangi ca n-ai luat o amarata de umbrela!
- Ma gandeam la tine, vei raci in felul acesta...
Rasul fetei se aude din nou. „Divin!” gandeste baiatul, si roseste putin. A inteles ca este obisnuita si ca nu raceste asa de usor, de aceea prefera sa mentina tacerea si s-o priveasca din umbra.

- Se pare ca am ajuns. Multumesc din nou si ai grija de tine!
Il saruta pe obraz si se indreapta catre scara apartamentului ei. La simtirea buzelor fierbinti pe fata sa rece, roseste brusc si ramane in transa. „Un inger!”


~End of flashback~

- Megumi, nu sunt un bebelus, pot avea singura grija de mine!... Doar m-am plimbat.
- Foarte bine, nu vrei sa-mi spui, atunci vei sta singura pentru ca eu am plecat!
Acelasi scartait care s-a auzit si mai inainte, o determina pe Kumiko sa cada pe ganduri. Linistea se instaleaza in camera si castiga teren cu fiecare secunda care trece, iar lumina, nici ea nu se da inlaturi de la nimic. Dupa o asemenea noapte un dus este cea mai buna optiune. Ecoul unui stranut se aude in camera si distruge tacerea. Un glas dulce si suav se aude dinspre usa, linistea este deranjata.
- Si mai ziceai ca nu vei pati nimic... Iti pregatesc eu micul-dejun, tu du-te sa te relaxezi cu un dus fierbinte!

Apa calduta imbinata cu lichidul miraculos, solutiile parfumate din orhidee, ii relaxeaza toti muschii si ii slabeste toate simturile. Usor, picaturile de apa se preling pe corpul bine conturat si rozaliu al fetei. Dusul s-a terminat repede, la fel ca gandurile sale, le-a oprit atunci cand a iesit din baie, a hotarat ca asa e mai bine. Odata ce intra in camera, mirosul betisoarelor parfumate o intampina, masa este pusa, iar baiatul asteapta. Tot ce mai lipseste este ea! Se aseaza langa prietenul ei si incepe a manca toate acele delicatese pe care el le-a pregatit cu atata migala.
O tacere suparatoare se abate asupra lor din nou. Nici unul dintre ei nu indrazneste sa inceapa o discutie, timiditatea e prea mare uneori. Katsu, cel mai popular baiat din anul doi sa aiba asemenea probleme? Nu s-ar fi gandit nimeni, dar mereu exista ‘o prima data’.

- Kumiko, imi pare rau ca am plecat asa, nu...

Sangele se deplaseaza repede, iar inima bate cu putere, gata sa sara din piept. Este prinsa la mijloc, intre adevar si minciuna. Caldura si roseata se pot observa pe chipurile celor trei, luand forma unor bujori rozalii.

- Nu, nu e ceea ce pare... De fapt, ei bine eu...suntem doar prieteni! Sa va fac cunostinta: Megumi el este Katsu, Katsu ea este Megumi, prietena mea!

Dupa ce au trecut peste acele lucruri plictisitoare si dupa ce au luat masa toti trei, blonda hotaraste sa le lase singuri, desi se observa pe chipul ei o urma de dezamagire.
„Trebuie sa recunosc ca arata foarte bine, este atat de frumos, incat as putea visa la el toata ziua. Nu inteleg cum se poate uita la ea, este asa de...copilaroasa si nici macar nu se comporta ca o fata. Este vizibil cu ochiul liber ca eu sunt mult mai potrivita pentru el, decat ea! Dar daca... Nu, nu pot face asta, nu pot interveni intre ei, este prietena mea, dar... Ah! De ce este asa de grea viata si ma pune in situatii dificile?!”


*
* *


Eleganta, cu un strop de raceala, paseste incet si pune stapanire pe oras, lasand in urma putine fiinte in viata. Cu sufletul pustiit si inima bantuita de vanturi aspre, viziteaza strazile lipsite de oameni, in speranta ca va gasi pe cineva sa-i dea durerea ei.
Copaci goi, vlaguiti, pregatiti sa sece si ultima picatura de putere, drumuri fara sfarsit, vantul ce matura violent frunzele: un peisaj monoton, ce inseamna sfarsit. Soarele nu mai straluceste, a obosit si se ascunde dupa norii ce se pregatesc sa curete teritoriul de rele si sa-i mangaie pe cei raniti.


Intr-un parc retras, pe o banca animata de miile de picaturi de ploaie, sub o umbrela, se gasesc doi adolescenti, aparent fara nimic in comun. Brusc, baiatul se ridica de pe banca si o fixeaza pe fata cu privirea. Desi o deranjeaza si roseste cand se intampla asta, acesta continua sa o priveasca fara sa spuna nimic. Adopta o atitudine serioasa, chiar diplomata. Seriozitatea cu care trateaza subiectul acesta se citeste in ochii sai. Isi scoate mainile din buzunar, se apleaca si se pune cu genunchii intr-o balta plina de apa murdara si noroi. Tanara incearca sa-l opreasca ridicandu-se de pe banca, dar acesta o intrerupe, punandu-i degetele pe buze.
- Kumiko, nu vrei sa facem un pact?
- Ce fel de pact?
- Un juramant, de prietenie...
Corpul a inghetat, refuza sa se miste, ochii privesc in abis, cuvintele se opresc inainte de a se auzi, iar gandurile sunt mult prea departe.


~Flashback~


- Miko-Miko! Sa facem un juramant!
- Ce fel de juramant?
- De prietenie! In felul acesta vom fi mereu legati, orice-ar fi! Ca-ntr-o casatorie. Vom spune juraminteles la miezul noptii, va fi luna plina.
- Dar...sunt doar cuvinte. Cum ar putea un simplu juramant sa ne protejeze de ceilalti?
- Nu sunt doar cuvinte! El contine sentimentele izvorate din inima noastra, si sunt sigur ca sunt pure si sincere.
- Bine atunci, ne intalnim diseara in parc.

~End of flashback~

- Nu! Lasa-ma in pace! Iar vrei sa ma ranesti?
Abandonat, priveste totul cu nedumerire. Inocenta cu care a plecat si durerea care s-a simtit in acele cuvinte l-a marcat. A inghetat in urma acelor sunete ce sunt doar rezultatul unor amintiri dureroase. Putin agitat se ridica si priveste in jur. Pustiu ca si pana acum. Nimeni in jur sa-i dea indicatii in legatura cu plecarea fetei, nimeni care sa-l consoleze. Ultimele frunze ramase se misca incet in bataia vantului. Ploaia rece s-a oprit, razele soarelui se zbat sa patrunda printre nori si un curcubeu apare din senin.
„Nu ma dau batut inca! Inteleg ca ai avut o viata destul de grea, dar nu inseamna ca trebuie sa renunt la primul semn de ostilitate.”

Baiatul se indreapta grabit catre iesirea din parc. Se uita intr-o parte si alta, dar nici urma de adolescenta cu care si-a petrecut ziua. Abia a cunoscut-o, de unde sa stie el ce loc frecventeaza cand este anxioasa? Intuitia ii spune sa o ia in stanga, dar este ciudat, caci drumul pe care ar trebui sa-l urmeze nu duce la casa ei, de fapt nu duce nicaieri. Acolo se afla zona parasita a orasului, care nu a mai fost vizitata de cineva de ani de zile. Au existat zvonuri care au tinut pe toata lumea departe de acel teritoriu mizer.
„De ce tocmai acolo? E posibil sa nu stie toate acestea, sau a atras-o ceva in mod special?"
Merge deja de cateva minute si inca nu a ajuns. Faptul ca nu vede pe nimeni, casele au geamurile sparte si vantul se plimba prin ele dand nastere unor sunete ciudate, il determina pe Katsu sa devina agitat. Kumiko a plecat de mult si nu a mai auzit nimic de ea. Nici macar nu e urma de om pe aici. Intr-un final, in locul cel mai ciudat, plin de gunoaie, zareste pe cineva. E destul de departe si nu isi poate da seama cine e. Se indreapta grabit catre ea sau el si este profund dezamagit cand vede ca odata ce se apropie persoana ce sta in varful mormanului de gunoi nu seamana deloc cu tanara pe care o cauta el. Totusi este hotarat sa mearga mai departe, poate afla vesti despre ea.
- Tanara pe care o cauti este dupa acel copac. Vei ajunge acolo in mai putin de cinci minute.
- Iti multumesc, promit ca te voi rasplati cand ma voi intoarce!
Grabeste pasii din ce in ce mai mult, pana ajunge sa alerge. Inima se zbate cu putere si este gata sa sara din piept. Sangele s-a incalzit si circula foarte repede prin vene, determinandu-le sa se umfle. Baiatul a inceput sa gafaie, simte ca il va parasi puterea de a mai face un pas, dar continua sa alerge, nu vrea sa renunte cand este atat de aproape. S-a apropiat deja destul de mult si este uimit. Acel copac este de fapt un cires splendid, in plina floare. Se observa ca a fost ingrijit de cineva, altfel nu ar fi aratat atat de bine. Dupa ce termina de analizat pomul, observa ca la baza sa se afla o mica faptura adormita. Este pierduta in lumea viselor si infrigurata. Viseaza ceva ce ii face placere, chipul ei este luminat de inocenta si puritatea visului pe care il are. I se face oarecum mila cand o vede atat de neajutorata si de visatoare, de aceea nu vrea sa o trezeasca. Se aseaza langa ea, dar prezenta caldurii emanate de corpul baiatului o determina sa-si deschida ochii. Il priveste nedumerita, iar apoi ochii ei elibereaza doua lacrimi cristaline ce cad pe mana studentului. Acesta se induioseaza si incearca s-o linisteasca vorbindu-i.

- Nu stiu ce am zis rau de ai plecat asa, dar imi cer scuze. Cuvintele pe care ti le-am adresat in parc au fost foarte sincere, nimeni nu a mai avut parte de ele. Chiar daca ma tratezi cu indiferenta, eu vreau sa aflu cat mai multe despre tine si sa devenim prieteni. Din tot ce s-a intamplat, nu pot sa inteleg decat ca nu ai avut un antecedent prea placut in legatura cu un juramant. Eu n-am stiut nimic si n-am vrut sa-ti fac rau. Esti prima cu care vreau sa ma imprietenesc si care ma intereseaza atat de mult ca persoana. N-am sa-ti fac niciodata rau, iar de acum te voi proteja mereu, pentru ca esti cea mai buna prietena a mea...

[me_the_angel]

In primul rand felicitarile mele, ai un mod foarte placut de a scrie. Nu voi repeta ce a spus Crystall, insa am observat un lucru: uneori incepi o fraza printr-o descriere ampla, foarte bine realizata, insa o termini brusc, ceea ce-i strica putin din farmec. In rest totul e ok :D.. Mult succes si eu astept continuarea..

[Candy_Addicted]

Okay, deci lenea asta m-a biruit complet, mi-a fost prea lene sa scriu o continuare, si odata cu vacanta creierul meu a intrat in hibernare si nu l-am trezit decat acum 2 zile si am revenit cu o continuare, care va fi mai mult sau mai putin placuta de voi.
me_the_angel multumesc pentru comment xD

In fine, pun si continuarea acum, care este destul de scurta ....



3.Stai!

- De cate ori sa-ti spun ca nu ma intereseaza nimic din ce ai tu de spus? Intelege ca nu vreau sa-mi fac prieteni si nu vreau sa vorbesc cu tine, bine? Tot ce vreau e sa fiu lasata odata in pace, sa pot sa-mi continui viata linistita!!
- Sa inteleg ca faptul ca eu vreau sa ma apropii de tine nu inseamna nimic? Prima data nu am vrut sa renunt, credeam ca esti doar confuza, dar se pare ca m-am inselat din nou. Daca asta vrei, atunci asta ai sa primesti... Daca vei vrea vreodata sa vorbesti cu mine, stii unde sa ma gasesti...


„Gandurile-mi sunt acaparate de lucruri inutile, fara sens... Ce rost are sa planuiesc ziua de maine daca nu stiu cand si daca ma voi trezi? Un aer inabusitor ma apasa, nu am mai simtit asta de mult timp; sa fie singuratatea sau nesiguranta? Simt cum trupul se raceste, caldura se pierde in aer, dispare si simt cum incetul cu incetul sangele ingheata in mine... As vrea sa ma acopar cu ceva, dar corpul nu mai raspunde la dorintele mele. Ochii incearca sa-mi elibereze sufletul de vina ce-l apasa, dar tot ce fac e sa scape cateva lacrimi la fel de reci, care insa nu ma ajuta cu nimic. In tot acest timp am invatat ca o situatie ca aceasta nu ma ajuta cu nimic si ca imi va arata doar slabiciunile, dar acum nu mi-am mai putut controla actiunile...”

Noaptea cuprinde orasul incetul cu incetul. Imbratisarea ei o poti simti abia dupa ce observi o ultima urma sangerie a soarelui pe cer. Vantul se face simtit si el, desi nu bate cu putere. Bufnitele incep sa apara printre copaci si sa-i inspaimanteze pe intarziatii ce inca mai sunt pe strazi. Luna isi face si ea in sfarsit aparitia cu intarziere, ca o doamna ce vrea sa se lase asteptata.
Un gand pierdut, ratacit printre celelalte, deosebit doar prin raceala si cruzimea sa, se plimba prin mintea lui Kumiko. O lacrima se zbate cu putere in ochiul sau, vrand sa-si faca drum pe obrazul sau, alunecand apasat si lasand in urma o durere grava, dar planurile ii sunt ruinate, caci mana ei reactioneaza instinctiv si o alunga. Schiteaza un zambet in coltul gurii, aproape nevazut. Isi ridica privirea catre cer si priveste stelele, incercand sa le numere asa cum facea in copilarie, dar acum nu mai are nic un farmec, stie sa numere prea mult... Isi indreapta privirea catre luna. „E atat de rece! Raceala cu care m-a tratat mereu imi patrunde in suflet si imi trezeste multe amintiri. A fost mereu creatoarea viselor mele...” Se jucau cu totii sub privirile protectoare ale lunii, dar in acelasi timp infricosatoare. Desi se simteau bine, mereu le era frica sa se ascunda, sa fuga de sub mainile reci de la atata caldura. O iubeau, si totusi se temeau de ea. Simteau ca nu le vor lasa niciodata sa se indragosteasca cu adevarat. Intr-un final au plecat, au incalcat regulile si au fugit. Dar au fost dezamagiti cand au vazut ca oriunde mergeau, dupa sosirea noptii aparea si ea, asupritoarea lor. Cand au realizat ca nu mai au scapare au hotarat sa ramana sub supravegherea ei.

- Daihi...

Singura, printre mizerii, singura langa copacul ce ii trezeste amintirile, ce ii ofera o calatorie in trecut, parasita, de cel pe care a ajuns sa-l respecte, parasita din cauza ei; si simte, simte cum totul se prabuseste, vede cum totul este abandonat de orice culoare, vede cum totul a devenit gri. „Asa va fi mereu de acum inainte.” Aude vocea lui, isi aminteste fiecare cuvant si isi apasa urechile cu mainile pentru a nu mai auzi nimic, dar nu poate, pentru ca toate astea sunt in mintea ei, plange, plange fara motiv, plange din cauza ei. Se invinovateste pentru ceea ce a zis, pentru ceea ce a facut, nu asta era intentia ei. „A fost vina lui, nu trebuia sa faca asta. De ce nu m-a lasat in pace?!” Alearga si plange, lacrimile fierbinti ii curg din ochii ei tristi, bantuiti de o durere pe care doar sufletul o simte. Striga din toate puterile numele lui, dar e prea departe ca s-o auda, probabil ca a si ajuns acasa de atunci, dar striga, nu ezita nici macar o clipa, chiar daca se uita toata lumea la ea. Trupul isi pierde din forta, simte cum picioarele refuza sa mearga, nu mai poate pasi, si totusi alearga, nu conteneste nici macar o clipa, nu vrea sa se opreasca acum cand stie ca poate nu va mai exista alta sansa sa-i vorbeasca. Drumul este anevoios, destinul ii pune piedici pentru a nu avea ocazia de a cunoaste adevarata fericire si de a se elibera de trecut. Se impiedica si cade. S-a ranit. Genunchii si mainile sunt pline de sange amestecate cu praf. Lacrimile se rostogolesc din nou pe obrajii rosii si fierbinti, dar nu din cauza durerii, ci din cauza ca a ajuns in punctul in care nu mai poate face nimic...
- De ce? De ce imi faci asta? De ce am spus asta, de ce l-am indepartat de mine cand aveam nevoie de el? Spune-mi, de ce?

~Flashback~

- Daca vei vrea sa vorbesti cu mine, stii unde ma gasesti...

~End of flashback~
- Da, mai am o speranta... Te rog sa fie acolo!

Din nou se grabeste, doar ca de data asta cu fiecare pas pe care il face inima ii salta de bucurie, iar ochii ii sunt plini de speranta, stie ca totul se poate rezolva acum, ca daca vorbeste cu el totul se va rezolva. Luna zambeste, zambeste pentru fericirea ei, zambeste pentru ca in sfarsit a invatat sa spere. Stelele apar si ele pe cer, insotind-o pe Kumiko la fiecare pas, o protejeaza, o supravegheaza, ca sa se asigure ca totul va decurge bine.
Decorul e familiar: acelasi oras, cu multe lumini, aceleasi strazi animate de sutele de masini, trotuarele populate de cupluri imbratisate si copacii care-si plang de mila ca traiesc intr-un oras poluat. „Daca am ajuns pana aici sunt sigura ca pot merge mai departe!” Cauta disperata aceeasi casa, se uita nedumerita in jur, ochii se misca in toate partile, face eforturi uriase de a-si aminti, dar destinul din nou nu e de partea ei. Atatea eforturi degeaba, in zadar totul. Renunta. Renunta si pleaca, nu se mai uita inapoi, pur si simplu se indreapta catre casa.
Ore petrecute in oras, nedorind sa se intoarca acasa in starea in care e. Se plimba si-i priveste pe cei care au fost capabili sa-si infranga teama si acum au ajuns sa guste aroma fericirii.
- De ce nu si eu? ...
- Pentru ca nu stii unde sa cauti!

Cuvinte pline de sentiment ies din gura lui Katsu, incearca cu disperare sa-i explice ca nu e bine ce face, ca nu trebuie sa renunte la prima dezamagire, ca uneori esecurile ne dau forta sa mergem mai departe, dar Kumiko nu aude nimic, este absorbita de felul in care povesteste, incat nu mai este atenta la cuvintele pe care le rosteste. Buzele i se misca intr-un mod atractiv, iar atentia ei este concentrata asupra modului in care vorbeste. Crezand ca fetei nu-i pasa de parerea lui si ca nu-l asculta, se ridica de pe banca si doreste sa se indrepte catre casa, dar, o mana calda, fina si gingasa dar in acelasi timp puternica il opreste, il prinde de maneca si cu o voce staruitoare ii spune:
- Stai! Te rog, aseaza-te langa mine... Imi pare rau, te ascultam, dar mai mult ma gandeam la ce spuneai si ti-am dat impresia ca nici macar nu-mi dau interesul. Am inteles tot ce mi-ai spus, ca nu e bine ce fac. Imi cer scuze pentru tot ce ti-am spus mai inainte, ti-ai facut griji pentru mine, iar eu te-am alungat fara nici o remuscare, am fost mult prea rece cu tine, stiu... Amintirile pentru mine sunt mult prea dureroase, iar tu imi aduci aminte de prea multe. Nu ma intreba de ce, nu cred ca as putea sa-ti raspund in momentul de fata, intr-o zi, curand, iti promit ca vei afla, dar nu acum, nu ma simt pregatita...
- Nu-ti face griji, inteleg, si voi avea rabdare, dar intelege ca tot ce vreau eu e sa te ajut si sa-ti fiu aproape ca prieten, nimic mai mult, nu vreau sa-ti fac rau...

Tacerea se asterne incet peste trupurile celor doi, vantul nu mai bate, iar copacii si-au indreptat crengile asupra lor, pentru a le proteja de tot ce ar putea interveni intre ei. Luna isi strecoara usor privirea printre frunzele inca verzi si pline de viata. Totul este bine acum, dar pana cand?


Cam atat. Critici/sfaturi/nelamuriri/observatii s.a.m.d. sunt mai mult decat bine venite.

[Crystall]

hm.... cred ca am inteles tot ce ai scris :D de data asta n-am avut probleme. hm... ce e totusi cu acel "Daihi"?