Outline · [ Standard ] · Linear+ Short Stories And Poems

[aaadela]

Intro / Ce vreau să fac din acest topic
Am început să scriu încă de când am învățat să citesc și să scriu (adică la 6 ani, cu un an înainte de a începe școala). De atunci, de fiecare dată când simt nevoia să îmi descarc sentimentele, fie ele pozitive, fie negative, scriu... Am început cu poezii prostuțe, pe care ( fiind micuță, nu mi-am dat seama că o să aiba vreo importanță pentru mine) le-am aruncat și acum regret.
Apoi, am început să scriu un mini-roman, când eram în clasa a 6-a, cu care am câștigat premiul 2 pe județ, la concursul Tinere Condeie. Lucrul acesta m-a încurajat, însă am abandonat terminarea romanului și m-am axat mai multe pe scrierea unor povești scurte. Ele au înțelesuri ascunse sub simplitatea lor, greu de găsit și înțeles, totuși, pentru persoanele care nu mă cunosc cu adevărat.
Aș vrea, totuși, să le împărtășesc cu voi, în speranța că ar fi cineva interesat să le citească și să-și dea cu părerea. Le am deja scrise și publicate pe blogul personal, însă aș vrea să le adaug și aici, în acest topic. Voi posta, din când în când, atunci când consider că am primit suficiente opinii, o nouă povestire/poezie.


The mermaid - scrisă în data de 7 august 2009

Își întinse mâna spre steaua de mare, luănd-o cu delicatețe în palmele ei ude. Marea era calmă și îi plăcea să-și petreacă diminețile pe fundul apei, căutând podoabe noi pentru părul ei lung și blond. Privi o dată în sus, spre lumea cerului. Își dorea să nu fie interzis să urce la suprafață. Ar fi vrut să vadă măcar o dată culorile asfințitului despre care bătrânii vorbeau cu atâta melancolie de fiecare dată. Însă vremurile bunicilor trecuseră, iar lumea aceea pașnică devenise un adevărat iad. Se zvonea că dacă aerul rece al acelei lumi misterioase ar fi atins-o, avea să se întâmple ceva rău.

Privi în gol spre coada de pește, visând cu ochii deschiși despre lumea de deasupra apelor, despre prinți și prințese și despre castele înalte, baluri, rochii de dantelă…

„Selena!�

Vocea aspră a tatălui ei o trezi din visare și o readuse cu coada pe apă. Îl privi cu resemnare în timp ce îi povestea despre balul pe care avea să îl organizeze pentru ca ea să-și găsească un mire. Dădu din cap cu tristețe, în semn de aprobare. Ar fi vrut să aibă curajul să i se împotrivească, însă de fiecare dată când deschidea gura în semn de protest, singurele cuvinte care ieșeau erau „Da, tată.� sau „Bineînțeles, tată.�, „Desigur, tată.� și �Așa voi face, tată.�

De ce nu putea fi liberă ca oamenii de deasupra? De ce trebuia să fie mereu supusă și ascultătoare? Tot ce voia era să vadă apusul, măcar o dată. Numai o dată și ar fi fost de ajuns. S-ar fi măritat cu orice tânăr al apelor și nu i-ar fi păsat de cât de nefericită era viața pe care o ducea, căci avea să aibă mereu în minte culorile frumoase ale cerului ce asemeni unei păsări fenix moare pentru a renaște a doua zi.

Orele trecură mai repede decât curenții marini și se văzu la așa-zisul bal în care trebuia să-și aleagă viitorul soț. Privi în gol spre fiecare bărbat al apelor care îi cerea mâna.

„Nu.� spunea ea către fiecare, fără să simtă nicio vină văzându-i atât de dezamăgiți, ba unii plecând chiar cu lacrimi în ochi. În inima ei, nu exista decât dragostea pentru Soarele pe care nu îl văzuse niciodată. Mulțimea scăzu până mai rămaseră doar doi bărbați. Dar vai, aceia aveau cele mai respingătoare chipuri pe care le văzuse vreodată.

„Alege.� îi spuse tatăl ei cu mânie în glas, dar fără să ridice tonul. Vocea lui îi amintea Selenei de tunetele ce se auzeau când era furtună pe mare. Și deodată, tânăra sirenă simți că are puterea să facă acel lucru pe care nu îl făcuse niciodată.

„Nu, tată.� grăi ea aproape șoptit, în timp ce urcă cu viteză spre strălucirea de deasupra. Nu mai avea noțiunea timpului, cert este însă că ajunse la suprafață chiar la apus. Își scoase capul din apă, privind măreția soarelui. „Nu am să te uit niciodată, iubitul meu.� i-a declarat ea Soarelui.

Și privi cu dragoste cerul de foc în timp ce ultima fărâmă din ea se stinse. Dar Soarele avea să renască, iar ea nu. Însă nu regreta acest lucru, căci în sufletul ei, acel minut în care îl văzuse însemnase mai mult decât toți anii pe care îi trăise pe fundul apei, fără să vadă strălucirea dragostei.

[aaadela]

The Austrian Lady - scrisă în data de 23 decembrie 2009

Mă plimb încet pe străzile ninse ale Vienei. E seara târziu și încă mai fulguie. Ritmul mersului meu e accentuat de scârțâitul zăpezii sub ghetele călduroase. Tăcerea apăsătoare e întreruptă rar de câte o mașină. Vântul îmi șuieră aspru în față și cele două capete ale fularului meu zboară aiurea. E frig de-ți clănțăne dinții-n gură. Mă îndrept spre un restaurant, unde vreau să iau cina.

(IMG:http://th03.deviantart.net/fs71/300W/f/2009/355/4/1/41560e60836bd4971f3a8272a6dc57cd.jpg)

Îmi ia poate doar două minute până ajung să pun mâna pe clanță, dar par interminabile. Nu mai îmi simt mâinile. Mi-au înghețat. Căldura din local e bine venită. Merg încă tremurând ușor și mă așez la o masă, într-un colț, încercând să nu ies în evidență. Și atunci o văd. O austriacă trecută de vârsta mijlocie, la masa din fața mea, deși la o distanță considerabilă. Se uită la mine insistent. Instinctiv îmi pun mâna pe față. Sigur am nasul roșu.

Îmi dau jos căciulița și fularul și le pun lângă mine. Desfac cu greu fermoarul hainei. Încă nu îmi simt degetele prea bine. Doamna își întoarce capul, dar încă îi mai simt privirea. Se uită la mine cu coada ochiului. Credea că n-o văd. Am privit-o întrebătoare și a pufnit. Ce-o fi cu ea?

Chelnerița se apropie de mine și mă ia rapid în germană. O lămuresc că sunt străină de limba ei și ne înțelegem în engleză. Ea vorbește bălbâit, stângace, pe când eu tind să am un ușor accent britanic. Comand o supă de pui, un șnițel vienez și un suc de portocale. Nu mă pot abține și arunc un ochi către austriaca de la masa din față. Pufnește. Vede că mă uit la ea și se face că plouă. Nu pricep. Ce are cu mine?

(IMG:http://th09.deviantart.net/fs14/300W/f/2007/029/2/f/old_lady__by_snul.jpg)

Sosește supa și îmi umplu lingura. Dau să o duc la gură, dar arde. Suflu încet să o mai răcesc. Austriaca își aprinde iritată o țigară. Începe să mă deranjeze. La jumătatea bolului de supă, renunț la ea. La supă adică. E suficient. Trec la șnițel. E cald și moale. Foarte gustos. Doamna tușește zgomotos. Ridic privirea. Încă mă fulgeră din ochi. Își dă seama că o văd și se face că se uită la ceas.

Mi se face milă de ea. Își ridică iar ochii spre mine. Îi zâmbesc cu căldură sinceră. Își dă ochii peste cap, dar eu văd și știu. Văd că îi vine să plângă. Îi văd verigheta. Îi văd hainele de doliu. Știu că e singură anul ăsta de sărbători. Și știu mai ales că se vede pe ea în mine. Ea n-are de unde să știe că pe mine mă așteaptă acasă familia și prietenii, cu brațele deschise. Crede că zâmbetul meu e fals. Așa că mă critică. Mă critică fiindcă nu apreciez iubirea așa cum trebuie.

Îmi plătesc consumația și mă ridic de la masă. Nu vreau să îi vorbesc austriecei. Sunt supărată că m-a judecat fără să mă cunoască. Încerc să trec pe lângă ea fără s-o privesc, dar ceva mă face să întorc ochii spre ea. Iar ea zâmbește și îmi face cu mâna. Zâmbesc și eu și o salut din cap, îndreptându-mă iar spre frigul de afară.

[aaadela]

Sunt din nou un fulg de nea… - 8 decembrie 2011

Sunt din nou un fulg de nea. Nici eu nu mai ştiu de câte ori am trecut prin acest proces interminabil de evaporare – cristalizare – topire – evaporare. Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc măcar ce am fost mai întâi: picătură de apă, vapor sau fulg de zăpadă. Aş putea să afirm că mă încadrez într-o categorie sau alta, dar, ar fi numai o presupunere, şi, dragii mei, n-aş vrea să vă induc în eroare. De fapt, e probabil să nu fie prima dată când îmi trec prin minte astfel de gânduri în timpul coborâşului meu spre sol.

De data asta, însă, sunt un prim fulg al unei prime ninsori. Să fie oare prima dată când dobândesc rolul de protagonist? Of! Ciclul acesta interminabil mă face să devin confuz şi foarte agitat. Câţi metri să fi coborât până acum? Trei? Patru? Timpul pare să treacă atât de încet. Şi parcă distanţa de aici, de sus, până acolo jos, creşte, nu scade. Doamne, spune-mi, te rog, că nu cumva sunt iar vapor! A, nu, uite, am structură hexagonală, sunt alb şi îngheţat tot.! De fapt, e ăsta motiv de bucurie sau nu? Nici eu nu mai ştiu. Cred că am ameţit…

Între timp, alţi fulgi de nea îl ajung din urmă.

Ei, treabă-i asta? Eu stau şi cuget şi vor alţii să-mi fure rolul. Ia să grăbesc puţin ritmul, că nu se cuvine să mă las eu cu una, cu două, unor asemenea amatori!

Auzi, vântule? Te superi dacă mă propulsezi şi pe mine puţin mai aproape de pământ? E perfect, mulţumesc, bătrâne! Ei, uite că ajung şi eu, în sfârşit, la destinaţie.

Fulgul, coborând lin, se îndreaptă spre un grup de copii, cărora vrea să le aducă o mare bucurie, aşternându-se alături de semenii lui, pe pământ, unde au să formeze o pătură albă şi rece de zăpadă. Privind în sus, o fată observă cerul, acum plin de steluţe îngheţate şi, cu gura căscată de bucurie, îl arată prietenilor ei. Chiar atunci suflă bătrânul vânt, schimbându-i direcţia fulgului nostru, care ateriză exact în gura unuia dintre copiii care chiuiau de bucurie.

Nu se poate! Vai mie! Unde-am ajuns? Trebuia să fiu marea stea din această seară, primul fulg de nea din prima ninsoare a acestui an… Totul s-a terminat! Nu voi mai fi niciodată alături de fraţii şi surorile mele, nu voi mai trece niciodată prin ciclul interminabil apă-vapor-gheaţă-apă! Dar… e acesta un lucru rău? Aş vrea să cred că nu. Va trebui să-i mulţumesc vântului, care m-a scos din monotonie. Asta… dacă-l voi mai vedea. Cine ştie!?

Şi pentru prima dată, fulgul a încetat să se mai gândească la ce avea să urmeze. Pentru el, cel mai important era prezentul, de care voia să se bucure aşa cum ar fi trebuit să o facă de la început.