Chat


elpreda: [22:23] Re: Zero season 2 coming up later this year. Bringing you back up to speed
Shitsumanu: [21:25] Ah, nostalgie si amintiri. Good old times!
MC Hammer:
desu
Mumusan: [06:49] deadxdead desu
LordPhoenix: [08:20] Păi haideți pe discord: https://discord.gg /XRqkzke
Coyotee: [13:13] din pacate
MC Hammer:
desu
elpreda: [08:45] there's no one to even haunt desu
Majin: [23:50] Hoooo!Hoooo!
elpreda: [00:42] in solitude, where we are least alone
Arhiva

Reclama

Welcome Guest ( Log In | Register )


MaNGAshop.ro

 
Reply to this topicStart new topicStart Poll

post May 31 2012, 08:24 AM
Post #1
Andi



Newbie
*

Group: Members
Posts: 4
Joined: 31-May 12
Member No.: 10.975
Points: 11
Gender:



Vin şi eu pe aici ca musca-n lapte, dar sper să nu deranjez prea mult. Postez o poveste (mai este pusă pe un forum, sper să nu iasă neclarităţi) la care lucrez de ceva timp. Aştept păreri şi comentarii *smile*.
Lectură plăcută.

Varsta minima: 13 (treisprezece) ani
Gen: Romance, fantasy, slice of life, tragedy, action.
Limba: Romana

Paletă de culori

Prolog

Mi-aş dori să mă trezesc într-o dimineaţă de mai, cu tine alături, razele soarelui mângâindu-ţi lin chipul uşor măsliniu. Să mă săruţi dulce pe frunte şi să îmi dai o crenguţă de liliac, crescut de tine pe balcon. Eu să flutur de câteva ori din genele-mi dese şi obrajii albicioşi să mi se înroşească. Să îţi sar jucăuşă în braţe, iar tu să mă prinzi, învârtindu-mă de câteva ori prin încăperea îmbâcsită de parfumul bujorilor de la florăria de la colţul străzii. Să cădem amândoi pe cearşafurile verzi şi tu să îţi apeşi buzele subţiri, dar pline, peste ale mele, şi să ne lăsăm uşor dusi de petalele de lavandă ce zboară prin camera aerisită... Să mă laşi să îţi desenez portretul, şi să nu încetezi niciodată din a fi doar al meu...

Capitolul I



„Viaţa este asemeni unui carusel”, aşa îmi spunea în zilele ploioase de toamnă, în timp ce citea o carte luată din biblioteca prăfuită, sau pur şi simplu se uita pe fereastră, admirând grădina cu flori de liliac. „ De ce ?”, întrebarea simplă pe care i-o puneam din cauza curiozităţii ce îi aparţinea vârstei fragere pe care o aveam. Ofta prelung, mă aşeza pe genunchii săi, mă privea şi mă săruta dulce pe frunte, în timp ce-mi ţinea strâns mâinile micuţe într-ale sale. „De fiecare dată când mergeai cu tati la bâlci, te distrai trăgându-te într-un carusel, nu ?”; printr-o mişcare simplă a capului de sus în jos, aprobam. „La inceput te distrezi într-însul, dar, să ştii, pentru a funcţiona îi trebuie ulei, energie electrică şi altele. În viaţă, ai nevoie de dragostea persoanelor pentru a putea supraveţui. Aceste fiinţe dragi, cărora le acorzi o parte din inima ta, îti dau putere pentru a lupta şi a trăi în continuare. Chiar si cei mai singuratici oameni tânjesc după iubire, o cer cu mare disperare, iar când nu o primesc, se pierd... toţi uită de ei, ca şi cum nu ar fi existat, iar dânsii trec printre acei „toţi”, asemeni fantasmelor...”, iar lacrimile i se ivesc, stergându-le imediat, nevrând să mă sperie. Mă privea, pe faţa mea putându-se citi că nu înţelegeam nimic din ce îmi povestea. Schiţa un zâmbet trist, după care îmi spunea : „Mai bine du-te si te culcă. Este destul de răcoare, nu vreau să răceşti.”, iar atmosfera îsi revine. Mă dădeam jos de pe genunchii ei, îl luam pe domnul Mormăilă, ursuleţul primit de la tata pe care îl adoram, şi bucăţica de ciocolată de pe masă, ascunzând-o pe după jucăria de pluş. ,,Fără ciocolată! Ştii că nu îţi face bine!”, nu se putea fără aşa ceva din partea unei mame, nu ? Fac o faţă de căţel, gen „măcar de data aceasta...”, dar nu reuşesc să îi înduplec inima, sau aşa credeam eu la acea vreme. De fapt, se gândea doar la sănătatea mea, dar eu nicioadată nu am putut observa asta, sau nu am vrut niciodată să văd. Începeam să urc scările, ce scârţâiau sub greutatea mea, bombănind ceva înţeles doar de mine şi târându-l pe ursuleţ, până ce ajungeam în faţa unei uşi mari din lemn de stejar ce îi aparţinea camerei mele. O deschideam şi...



Dar oare ce făceam? Nu îmi pot aminti... Oare mă duceam la rezerva secretă de dulciuri şi mâncam de acolo? Sau mă culcam direct, fără a-mi pune, din cauza oboselii acumulate, pijamaua verde cu modele florale. Îmi aduc aminte clar faptul ca îl puneam pe domnul Mormailă în patul său, ce se afla lânga al meu, pentru a mă proteja de spiriduşii, elfii, dragonii, nimfele şi strigoii „răi”, după denumirea atribuită de tata când îmi spunea poveşti înainte de somn. Existau seri când scăpam de privirile mamei, iar doamna Katherine, o femeie în varsta, dar draguţă, ne servea cu fursecuri coapte în cuptorul în care, iarna, puneam mere din cămară pentru a se coace, apoi urmând să fiu certată de domnul Aurelio, grădinar şi soţul celei pomenite mai sus, tot el alintându-mă apoi, eu începând să plâng cu lacrimi de crocodil.

Pun pixul înapoi în penar, şi mă las pe spate, pe pernele pufoase. Prin geamul întredeschis intră căldura specifică verii, ce ajunge pâna la mine, pe pat. Ridic caietul şi îl privesc. Oare ce este acest sentiment ce îl am acum? Dor... ? Tristeţe... ? Dorinţă... ? Dar oare ce îmi doresc? Să pot retrăi acele momente din nou, doar că de această dată să îi răsplătesc pe toţi pentru ce au făcut pentru mine? Poate... Cine ştie? Mereu am avut impresia că nimeni nu mă întelege. Poate pentru că eu am un caracter mai dificil, sau pentru că sunt ceea ce sunt? Poate... Dar nu am nici cea mai vagă intenţie să renunţ la acele amintiri preţioase sau la viaţa pe care o am acum. Cu siguranţă că această poveste dată ca temă la ora de română va ajunge şi la urechile ei dacă o voi scrie.

Rup foaia din caiet, iar apoi o mărunţesc în bucătele ce cad, asemeni frunzelor smulse de un vânt tomnatic din copaci, pe suprafaţa moale a cearşafului albăstrui.

- Îmi pare rău, domnule profesor, dar nu îmi pot trăda una dintre cele mai scumpe amintiri, chiar dacă asta înseamna că va trebui să stau toată seara pentru a-ţi scrie o lucrare demnă de un zece.

Strâng în pumni micile bucăţi de hârtie. Oare ce ar spune dacă m-ar vedea acum? Probabil că ar rade de mine. Doar aşa este el... Îmi ridic privirea si privesc tavanul, de un alb pur, iar apoi pereţii ce au fost pictaţi de mine cu zeci de desene, majoritatea reprezentând liliacul, floarea pe care o ador de mică. Mereu m-am intrebat ce îmi place la ea. Probabil că acest sentiment mi-a fost transmis de mama, pentru că şi ea simţea la fel. Aceasta avea pe lângă casă o gradină cu aceste flori, îngrijită de ea însăşi.

- Este clar acum! Ad a înnebunit! Mamă! Vorbeşte singură! Trebuie dusă degrabă la un psihiatru! Repede chiar! Nu mai vreau să stăm sub acelaşi acoperiş! Cine ştie ce poate face?! Mamă!

Îmi intorc brusc capul, iar privirea mea este acaparată de a lui, de un căprui intens. Stă în pragul uşii, iar lumina ce pătrunde în incapere îi luminează chipul pe care se află un zâmbet dulce. Părul blond îi este ciufulit şi poartă doar o pereche de blugi albaştri şi o cămasă albă, prin care i se poate observa corpul bine făcut.

- Pleacă odată, Leonard! Nu am nimic! Nu ştii că nu ai voie în camera unei fete? Unde îti sunt manierele? Stai! Tu nu ai maniere! Ce persoană ciudată! Cum poate avea un asemeanea zâmbet şi un umor atât de acru?

- Crezi ce vrei. Vezi că te cheamă mama. Şi uite un sfat: du-te la psiholog! Să fii sigură că nu ai probleme! Eu mă duc până la teatru.

- Ha-ha! Amuzant! Foarte amuzant! Măcar dacă ai avea ceva talent la actorie.

- Dar sunt un actor înnascut, şi îsi trece mâna de o culoare măslinie prin păr, doar că nu poţi înţelege asta! Se spropie de mine, o mâna şi-o pune la inimă, iar cealaltă pe umărul meu. Îmi pare atât de rău că nu eşti actriţă pentru a mă putea înţelege!

- Ia-ţi mâna de pe mine şi ştergeţi zâmbetul de pe faţă! Ştii ce părere am despre asta.

Mă dau jos de pe pat si pornesc pe scări în jos, Leonard urmându-mă câţiva paşi mai în spate. Corpul îmi este acoperit doar de pijamalele portocalii din bumbac, iar părul şaten, ondulat, este prins într-o coadă dezordonată. Picioarele lungi si albe lasă amprente pe suprafaţa maronie a parchetului lucios, nou-nout. Ne-am mutat în această casă cam de patru luni: eu, Adelinda, actorul „cel fără de talent”, Leonard, şi mama sa, doamna Anabella, o femeie trecută de o vârstă, rămasă văduvă după ce soţul ei a murit într-un accident la locul de muncă.

- Nu uita! Ora unsprezece, la cafeneaua lui Antonio!

Păşeşte înaintea mea, şi iese din casă pe uşa de la intrarea principală. Pentru o clipă lumina solară inundă holul, făcându-mă să îmi acopăr ochii cu mâna. Şi cum se putea să uit? Mi-ai spus asta de zeci de ori până acum. Voi fi acolo, stai calm. Este doar ora nouă. Intru în bucătărie şi un miros înecăcios îmi inundă nările. Probabil că de la pâinea din cuptor.

- Adelinda, ce s-a întamplat? De ce te numea nebună? spuse doamna Anabella, în timp ce îmi pregatea cerealele.

- Nimic important. Doar îmi reamintea prin felul său de a fi că trebuie să mă trezesc.

Cu mâinile mici înconjor bolul alb cu modele roşiatice şi mă îndrept spre masa din living. Mă aşez pe singurul fotoliu ce se află în încăpere, savurând încet micul-dejun. Camera nu este înca amenajata în întregime, ci doar văruită într-o nuanţă de verde crud, iar pe tavanul alb se află un model de floare, probabil gardenie. Se poate observa doar conturul albastru, neterminat înca. Prin fereastra deschisă îl văd pe Amato, câinele lui Leo. Blana albă, udă, sclipeşte în soare. Probabil că Amaria a fost pe aici. Amato este ud. Dorme pe burtă, cu capul pe labele din faţă.Urechea dreaptă, cu câteva pete de maro, îi este pusă peste ochi. Oare cum de nu m-a observat înca? Aaa, da, corect. Trebuie să mă opresc şi pe la bibliotecă, apoi la Amalia pentru a o ajuta cu fratele său...

Mă ridic alene şi pornesc desculţă, traversând holul şi urcând scările, până am ajuns în cameră. Privesc ceasul de pe perete ce arată fix ora nouă şi treisprezece minute. Deschid garderoba şi îmi aleg o eşarfă de mătase naturală, portocalie cu reflexe de albastru, şi o rochie până la genunchi, albă, dantelată floral. Intru în baie, dau drumul apei să curgă în chiuvetă şi mă spăl pe faţă, care, la vârsta de cincisprezece ani, este destul de copilăroasă, ovală si albă. Buzele îmi sunt roşii, pline, iar genele dese şi lungi. Rareori folosesc luciu de buze sau rimel. Niciodată nu prea mi-a păsat ce spune lumea despre mine, necontând cine sunt sau ce fac pentru a-mi arată ce părere au.

- „Eşti albă exact ca şi brânza! De ce nu te bronzezi puţin?”,parcă aşa a spus Leonard când ne-am întâlnit prima dată. De atunci a pomenit asta de câteva ori, dar a văzut că nu îl bag în seamă şi a renunţat.

Dar nu mai contează acum această afirmaţie. A avut dreptate, iar eu am greşit atunci, criticându-l. Acesta este unul dintre cele două motive pentru care am acceptat să îl ajut cu proiectul propus de directorul teatrului. Al doilea este că ei vor fi acolo, avand locuri rezervate. Acei ei ce m-au ajutat în momentul când am rămas fără nimic din ceea ce îmi era drag, când am căzut în cea mai adâncă disperare. Mi-au îtins o mână de ajutor, şi m-au tras afară.

Îmi dau jos pijamaua de pe mine şi îmi îmbrac rochia şi eşarfa, înconjurând-o o dată în jurul gâtului. Părul îl pieptăn şi îl las să îmi curgă în valuri pe spatele drept, ajungând doar până la coate. Iau blocul de desen ce este pregătit de aseară, cu tot cu schiţele realizate cu mare grijă pentru spectacol.

În câteva secunde sunt în faţa uşii de la intrare, gata încălţată cu o pereche de sandale albe, cu talpă joasă. Când o deschid lumina mă izbeşte cu putere. Vântul îmi risipeşte câteva şuviţe, ridicându-le în aer. Ochii încep să mă usture, şi mi-i acopăr cu mâna dreptă. Şi această durere este probabil din cauza a ceea ce sunt, nu? Probabil că nu voi putea scăpa de acest lucru niciodată, necontând ce voi face... Continui să merg tot înainte spre cafenea, un gust amar inundându-mi interiorul gurii, şi aştept să se întâmple ceva... Ceva ce va putea să îmi ia acest sentiment supărător numit nostalgie, care este mult mai puternic decât deobicei. O simt ca şi cum ar vrea să îmi spargă inima în mii de bucăţele şi să le arunce departe, fără a putea fi găsite de cineva...

__________________________________________________

Sper să vă placă; textul este corectat, dar nu ştiu dacă au 'dispărut' toate greşelile.
User is offlineProfile CardPM
Go to the top of the page
+Quote Post

post Jun 1 2012, 11:15 AM
Post #2
darczon69



Yume no naka...
******

Group: Members+
Posts: 965
Joined: 27-August 11
From: Shirakawa
Member No.: 10.644
Points: 2.179
Gender:



Asta e genul de poveste care merge nemaipomenit de bine citita cu castile in urechi, undeva pe ceva banca din parc, preferabil cu piesa asta (but that's just me :P).

Ahem, revenind. Imi place pacing-ul iar paragrafarea face ca totul sa fie usor si neobositor de citit. Misterul specific primului capitol adauga si el un punct in plus in my book. Descrierea este exact cat trebuie, fiind prezenta dar fara a umple pagina. In schimb, dialogul mi se pare un pic cam...de lemn, ca sa zic asa. Dar, poate ca asa trebuie sa fie, avand in vedere ca inca nu cunoastem relatia dintre cei doi. :unsure:

Sunt curios daca vei continua cu persoana I?


--------------------
Shall I take you to the place...

user posted image
Anime-Planet.com - anime | manga | reviews

...where wishes come true?
User is offlineProfile CardPM
Go to the top of the page
+Quote Post

post Jun 7 2012, 04:17 PM
Post #3
Andi



Newbie
*

Group: Members
Posts: 4
Joined: 31-May 12
Member No.: 10.975
Points: 11
Gender:



Mulţumesc foarte mult pentru comentariu *smile*.


Capitolul II



Imi doresc ca tu, acel inger pazitor, sa nu iti schimbi culoarea, si sa ramai acelasi, doar al meu, cum ai fost mereu...


Savurez ceaiul de lamaie din ceasca de portelan, in timp ce o privesc pe tanara din fata mea. Parul brunet, putin ondulat la capete, ii cade peste umerii mici ce sunt acoperiti de materialul vaporos, de culoarea lavandei, al tricoului ce il poarta. Degetele sale lungi se plimba printre suvitelele de par, in timp ce privirea de un verde crud, precum cel al peridotului, ii este atintita asupra trandafirului din vaza albastra de pe masa. Un zambet sincer ii apare pe chip, in timp ce se intoarce spre mine.
- Esti bine? Pari cam obosita... Ai stat toata noaptea treaza si ai retusat schitele?
- Mai mult sau mai putin. Unde este Tudor? Sper ca nu va face probleme pe timpul spectacolului.
- Te asigur eu ca nu. Am discutat cu el si a inteles ce trebuie sa faca si ce nu. I-am explicat stric si la obiect ca nu trebuie sa fie obraznic. Si... Probabil ca este in parc.
- Nu crezi ca esti prea dura cu el? Adica... Este doar un copil!
- Nu este o scuza. Trebuie sa se maturizeze odata si odata!
Ii zambesc fals si sorb iar din ceai. Dulceata acestuia imi alinta simturile, dandu-mi o stare de relaxare. Oare cand ai devenit asa, Amelia? Cand te-ai schimbat? Si de ce incerci sa il schimbi si pe el? Mereu ai fost genul de persoana posesiva, ce isi doreste totul, dar ai avut si inca ai ceva ce ma atrage...
- Leonard a spus ca trebuie sa fiu aici la ora unsprezece. Este si jumatate!
- Stai calma. Probabil ca leneveste pe undeva. Nu este chiar atat de grav daca intarzie.
Si, ca deobicei, Leonard, poreclit „Leo” de superba, eleganta si ultra minunata Amelia, trebuie sa intarzie. Este un obicei enervant de al lui, exact ca si felul sau de a-mi critica ticurile. Sau asa mi se pare mie. Fiind o fire mai perfectionista, iar el mai delasator, ma enerveaza aproape tot ce face. Mereu a fost protector fata de mine, dar o protectie diferita de cea pe care o arata fata de Amelia. Fata de ea arata o iubire diferita... Una ce mereu m-a facut putin geloasa... Iau o muscatura dintr-un mar aflat in bolul de pe masa, sucul dulce-acrisor raspandindu-se rapid in interiorul gurii. M-ai rugat sa iti refac aceste schite, de ce nu esti aici, tanarule actor? Ar fi trebuit sa vii inaintea noastra, daca tot tii atat de mult la spectacolul tau. Amelia este una dintre balerine, dar eu nu am nici un motiv pentru a sta aici.
- Bonjour, domnisoarele mele!
Si uite-l in sfarsit... Saruta usor obrazul Ameliei, si se intoarce spre mine, luandu-mi foile din mana si asezandu-se apoi langa bruneta.
- Un multumesc ar fi deajuns si sa stii sa ai intarziat. Treizeci si patru de minute!
- Aha, cum spui tu.
Imi raspunde absent si rasfoieste fisele, oprindu-se, brusc, la ultimul desen. Priveste pentru canteva secunde in gol, ca si cum s-ar gandi la ceva de o importanta deosebita.
- Nu prea ai schimbat multe...
- Si ce doreai sa schimb? Spectacolul este in aceasta seara. Cand credeti ca veti termina scena?
- Este terminata!
- Si atunci de ce m-ai pus sa ii fac schimbari? Se intampla exact ca si atunci cand ai avut test la matematica. Nu ai invatat nimic si ai tocit toata materia in ultima seara! Pe ultima suta de metri, nu?
- Toata chestia este sa prinzi din clasa si, daca vrei sa stii, am luat zece!
- Probabil pe copiat. Esti in stare de asa ceva, doar il ai in banca din fata pe Rares, „geniul” clasei! ii spun raspicat si ma ridic rapid de pe scaun. Am plecat! Amnelia, il voi lua pe fratele tau si vom veni impreuna sa te vedem dansand. Sa dai tot ceea ce ai mai bun! Si tu, Shakespeare, ai grija sa nu iti uiti versurile!
Tanara de langa el imi face cu mana, apoi isi intoarce privirea spre Leonard, ce ii zambeste fetei, fara a-mi arunca o privire de „la revedere”, oricat de dispretuitoare ar fi. Ingamfat! Ma indrept spre usa, o deschid si aud cum clopotelul atasat deasupra acesteia suna. In aer se simte mirosul covrigilor rumeniti, proapeti copti in cuptorul brutariei. Mai privesc inca o data in urma si ii vad pe cei doi cum isi vorbesc. Buneta il soarbe din priviri pe tanar, in timp ce acesta isi comanda ceva. Nu ar trebui sa faceti ultimele repetitii? Sau deja sunteti absolut siguri ca va iesi perfect?
Imi intorc capul si privesc pisica din fata mea, o birmaneza crem ciocolatie ce isi manca portia de whiskas. Parcul unde obisnuieste sa se joace este doar la doua strazi distanta. Incep sa alerg pe niste strazi laturalnice, in timp ce privesc cladirile darapanate a caror tencuiala sta sa cada. Prin gropile din astfaltul cenusiu ce poate vedea apa adunata dupa furtuna de asta noapte, pe suprafata careia plutesc frunzele de au fost smulse de vant. Persoanele din jur ma saluta politicos, iar eu le raspund printr-o miscare simpla a capului de sus in jos. Acestia ma cunosc datorita faptului ca obisnuiesc sa vin des pe aici si sa ma plimb cu Amelia si Tudor, acesta din urma mancand cu pofta inghetata de ciodolata cumparata de la cafenea.
In cateva minute ajung la intrarea parcului. Il pot vedea pe brunet, ce isi etaleaza frumosul chip angelic, atins de razele blande, solare, printre fetele ce il admira cu interes. Ma vede si incepe sa fuga in goana spre mine, de parca nu m-ar fi vazut de foarte mult timp. Se izbeste puternic de trupul meu si isi incolaceste bratele firave, acoperite doar de materialul camasii, in jurul taliei subtiri si isi afunda fata in imbratisarea pe care i-o ofer.
- Tudor, fetele sunt geloase. Trebuie sa le vezi si tu. Se uita la noi.
- Nu conteaza! Doar pe tine te iubesc! imi spune in timp ce imi prinde de mana drepta si ma trage dupa el.
Ii zambesc si ma gandesc cat de drag imi poate fi acest baiat, la gingasa varsta de doar noua anisori. Mereu l-am placut si considerat ca pe un frate, chiar daca el avea o anumita „simpatie” fata de mine, pe care nu ii era rusine sa o manifeste, spre deosebire de altii. „Diferenta dintre mama si tata era de zece ani, iar cea dintre noi doi este de sase. Deci, ne putem casatori, cand eu voi face optsprezece. Tu vei avea douazeci si patru.”, asa imi spune atunci cand deschid subiectul. Zambesc, si imi trec mana libera, albicioasa, prin parul cret, brunet, al baiatului. Doi ochi mari, verzi, ce imi dau o stare placuta, de siguranta, se intorc si ii intalnesc pe ai mei.
- Iar te-a certat Amelia! Nu pune la suflet... Asa este ea.
- Dar ii pasa doar de dansul ei, iar pe mine ma uita complet.
Mana ii tremura usor, iar lacrimile ii inunda ochii. Ma pun in genunchi in fata sa si ii prind fata, inghetata, intre palme. Isi ridica privirea din pamant si ma priveste... Trist... Dar cel putin ma priveste cu ochii sai sinceri, blanzi, pe care bruneta nu i-a vazut niciodata.
- Nu uita... Eu mereu sunt aici pentru tine. Daca vrei o imbratisare calda, trebuie doar sa imi spui. Si... Mai avem destul timp pana la spectacol. Eu nu am nimic de facut pana atunci. Ce spui de un suc?
- Da. De pere, daca nu te superi.
„De pere, preferatul sau...”. Niciodata nu isi va schimba naravurile dar, nu stiu de ce sau din ce cauza, nu imi doresc sa se intample asta. Vreau ca el sa ramana acelasi, si sa nu se schimbe, cum au facut-o celelalte „culori”...
User is offlineProfile CardPM
Go to the top of the page
+Quote Post


Reply to this topicTopic OptionsStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:
 

Anime in Romania
Anime-Mania Muza-chan.net
Anime-Club Circle
Diclonius Subs :: Evangelion


Termeni si conditii de utilizare
Hosting provided by Forbin

Lo-Fi Version Time is now: 15th October 2019 - 09:33 AM