Outline · [ Standard ] · Linear+ Artele Japoneze

[aldonza]

Origami constituie arta plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte.

Lumea artelor tradiţionale japoneze a reprezentat întotdeauna pentru occidentali o fascinaţie, iar discipline precum ikebana – arta aranjării florilor, chanoyu – ceremonia ceaiului, origami – arta plierii hârtiei şi multe altele au simbolizat elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.

Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de “a îndoi” şi kami cu sensul de “hârtie”, deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880, până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginaţia celui care pliază hârtia, dar există şi categorii de forme tradiţionale care includ flora şi fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc şi dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.

Există multe stiluri de origami, acestea pornind de la cele mai simple compoziţii până la compoziţii extraordinar de complexe, alcătuite din mai multe unităţi origami pentru a forma un poliedru, precum şi reprezentări formate din două sau mai multe coli de hârtie. Cu toate aceste multe forme de abordare, cele mai simple forme de origami sunt modelele formate dintr-un pătrat de hârtie, fără a utiliza lipiciul. Se pot folosi diferite feluri de hârtie, de la cea subţire la cea groasă, precum şi hârtia velină a revistelor sau hârtia de împachetat.

Arta origami a fost creată în baza aceleaşi estetici care a stat la baza ceremoniei ceaiului (cha no yu). O particularitate a modelelor origami vine în contradicţie, totuşi, cu principiile estetice nipone: simetria. Deşi japonezul îndrăgeşte asimetria, arta origami, prin forţa lucrurilor, produce simetrie. Cu toate acestea, excepţia nu face din modelele artei plierii hârtiei un produs mai puţin valoros şi apreciat de către japonezi.

Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie (broşe, ornamente de păr) şi decorarea interioarelor (lămpi, bibelouri, abajururi). Uneori îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.

Începând cu aproximativ secolul întâi al erei noastre, momentul când se presupune că a fost inventată hârtia în China, oamenii acelor meleaguri au îndoit hârtia în diferite forme şi scopuri. Chinezii au realizat câteva modele simple de pliere a hârtiei, unele dintre ele păstrându-se până azi. Tradiţia atribuie importarea hârtiei, pentru prima dată în Japonia, unui călugăr coreean, în anul 610, dar este posibil ca hârtia să fi fost produsă în Japonia dinainte. Fiecare regiune şi-a dezvoltat tehnica sa proprie de prelucrare a hârtiei, de unde şi multele întrebuinţări pe care le avea hârtia în Japonia: din hârtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste, evantaie. Prelucrată pentru a deveni translucidă, hârtia ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje rezistente şi frânghii. Deci, hârtia a fost rapid integrată în cultura japoneză, devenind un material indispensabil vieţii de zi cu zi. Tehnica de fabricare a hârtiei a produs schimbări majore în producţia manufacturieră japoneză, dând naştere unui nou gen de hârtie, numită washi, care a fost folosită şi în arta origami.

Dar, în Japonia secolului al VI-lea hârtia era un material rar şi preţios, astfel plierea hârtiei a fost practicată la început doar de către familiile nobiliare. Creşterea comerţului a dus la răspândirea hârtiei în Japonia, iar origami a devenit o artă accesibilă atât celor bogaţi cât şi japonezilor obişnuiţi. Datorită specificului culturii japoneze, care sublinia respectul pentru cruţarea naturii, practicanţii nu au uitat niciodată să economisească până şi hârtia folosită în arta origami, astfel rezultând impresionante modele miniaturale de origami.

În timpul perioadei Heian (794-1185) simboluri abstracte formate din plierea hârtiei au apărut în religia shinto, ca obiecte de veneraţie, şi în eticheta vieţii nobiliare. Japonezii realizau din suprafeţe de hârtie pătrate sau dreptunghiulare, prin tăiere şi pliere, forme utilizate ca reprezentări simbolice ale unui spirit sau ale unei zeităţi. Asemenea simboluri slujeau ca obiecte de practicare a cultului strămoşesc, ele fiind atârnate în Marele Sanctuar Imperial de la Ise (Kotai Jingu). Mai târziu, produsele din hârtie au fost folosite şi la alte ceremonii fie religioase, fie laice. O altă formă cu destinaţie religioasă, practicată şi în zilele noastre, constă în ataşarea la un cadou oferit cu prilejul căsătoriilor sau funerarilor, o panglică împăturită în hârtie (orinoshi). Tradiţia de a oferi bucăţi de hârtie împăturită în forma unui dar (mokuroku-tsutsumi) este păstrată şi astăzi.

Un alt model de origami religios ar fi senbazuru, tradus prin expresia “o mie de cocori”. Cea mai frumoasă şi populară formă de origami este cocorul. Conform unei credinţe populare nipone, cel care reuşeşte să plieze o mie de cocori din hârtie, va primi drept răsplată din partea zeilor împlinirea unei dorinţe. Legat de această credinţă, un episod tragic este cel al fetiţei Sadako Sasaki, elevă la Şcoala Noborimachi din Hiroshima, victimă a bombei atomice, care, datorită radiaţiilor provocate de explozie, s-a îmbolnăvit de leucemie. Nădăjduind că se va însănătoşi, fetiţa făcea zilnic, în spital, cocori de hârtie. A murit nereuşind să facă decât 643 de cocori. În amintirea ei şi a tuturor copiilor ucişi de bomba atomică, în centru oraşului Hiroshima, s-a ridicat un impresionant monument. Acesta este reprezentat de o rachetă suplă, îndreptată spre cer şi susţinută de trei stâlpi, în vârful căreia se află statuia fetiţei Sadako purtând în mâinile, întinse spre cer, un cocor. De atunci s-a încetăţenit obiceiul ca în memoria acestui trist eveniment, fiecare vizitator, să depună la baza statuii, în semn de omagiu, un cocor de hârtie.

Era Edo (1603-1868) corespunde cu perioada în care hârtia a început să fie folosită pe scară largă de către japonezi, aceasta procurându-se la un preţ mic şi fiind fabricată în cantităţi mari. Înclinaţia japonezilor acestei perioade spre artele tradiţionale specifice poporului lor s-a datorat faptului că, fiind o perioadă de linişte, în care conflictele dintre clanuri erau rare, samuraii s-au dedicat artei, aceştia realizând adevărate capodopere. În această perioadă apare primul manual de origami, având titlul “Secretul celor 1000 de cocori”, care a fost publicat în anul 1797, această artă fiind transmisă până atunci pe cale orală. Începând cu această dată vor apărea şi alte manuale care, datorită faptului că nu se adresau numai amuzamentului copiilor, ci şi cultivării spiritului frumosului la adulţi, conţineau modele de origami dificile, care necesitau urmărirea unui număr mare de paşi în realizarea figurinelor. Cu toate acestea, mulţi inventatori de noi forme în arta plierii hârtiei au rămas necunoscuţi până astăzi. În anul 1845 a fost publicată o colecţie de figurine origami intitulată “Kan no modo” (“Fereastră către miezul iernii”).

În timpul erei Meiji (1868-1912) arta plierii hârtiei a fost folosită ca metodă educaţională în grădiniţele şi şcolile primare japoneze. Prin învăţarea formelor de bază ale acestei arte se ajunge la o anumită rafinare a gândurilor copiilor în direcţia înţelegerii relaţiei existente între un corp solid, concret, viu şi reprezentarea sa din hârtie, prin intermediul culorii şi a structurii liniilor sale de pliere. Datorită faptului că arta origami, ca metodă pedagogică, necesita urmărirea unor indicaţii stricte, această artă nu a fost binevenită în Japonia erei Taisho (1912-1926). Pedagogii acestei perioade considerau că origami nu poate oferi elemente de originalitate şi creativitate în procesul educaţional, concepţie care s-a dovedit mai apoi falsă. Practica artei origami stimulează gândirea şi fantezia, dezvoltă simţul tactil, adânceşte intuiţia despre forma esenţială conţinută într-un obiect, obiectele fiind simplificate până la câteva trăsături definitorii.

Arta modernă a plierii hârtiei îşi datorează existenţa lui Akira Yoshizawa, cel mai influent şi prolific artist japonez de origami al secolului al XX-lea. Începând cu anii ’30, Akira Yoshizawa a creat sute de modele inspirate din viaţa de zi cu zi. El, împreună cu americanul Sam Randlett, sunt creatorii sistemului de învăţare a artei origami bazat pe simboluri convenţionale şi scheme din linii continue, întrerupte şi săgeţi. Expoziţiile de origami din Occident ale maestrului Akira Yoshizawa, din anii ’50, au fost punctul de inspiraţie a multor occidentali, care au dezvoltat în Occident arta plierii hârtiei, realizând modele la fel de valoroase ca şi cele ale lui Akira Yoshizawa din Japonia.

Japonezul Matsuo Terada a dezvoltat un nou stil de pliere a hârtiei, numit “sculptura în hârtie”. Numele provine de la faptul că se realizează forma unui model origami prin folosirea mai multor foi mici care apoi sunt pliate şi lipite între ele, pentru a reda un întreg. În ceea ce priveşte tematica acestei noi metode origami, aceasta poate fi foarte variată. Există o teorie conform căreia “sculptura în hârtie” s-a născut în Polonia, în urmă cu aproximativ 400 de ani, şi apoi s-a dezvoltat mai ales în Europa, de unde japonezii au preluat-o şi integrat-o în arta origami.

Arta origami a fost introdusă în Europa în secolul al XII-lea, primind cu timpul o formă distinctă de cea tradiţională japoneză. Dar, la început, această artă nu a fost primită cu acelaşi entuziasm cu care au îmbrăţişat-o japonezii.

Şi în Spania a existat o formă a artei plierii hârtiei. În timpul invaziei arabe din secolul al VIII-lea, maurii au adus secretul fabricării hârtiei în Spania. Musulmani fiind, religia le interzicea maurilor crearea de simboluri religioase. Dar, aceştia au folosit plierea hârtiei în studierea geometriei şi astronomiei. După ce maurii au fost alungaţi din Spania, în anul 1492, tradiţia plierii hârtiei a supravieţuit. În timpul Inchiziţiei, spaniolii au realizat mai mult decât forme geometrice din hârtie, ei punând bazele unei arte numite papiroflexia, artă populară în Spania şi Argentina chiar şi în zilele noastre. De exemplu, poetul şi filosoful Miguel de Unamuno (1864-1936) a creat modele din hârtie originale, incluzând o gorilă, un ceainic şi un vultur. În anul 1902, el a scris un eseu comic intitulat “Amor y pedagogia” (“Iubire şi pedagogie”) care includea şi o prezentare a modului de a plia hârtia.

Partea pedagogică a artei origami a fost influenţată, în anul 1850, de concepţiile învăţatului Friederich Wilhelm August Fröbel (1782-1852), care a dezvoltat noi metode de folosirea a artei origami ca produs educaţional. Arta plierii hârtiei făcea parte, în grădiniţe, din programul de învăţare prin joacă. Fröbel credea că scopul educaţiei era să demonstreze unitatea universului printr-un set de activităţi simbolice care să promoveze cooperarea şi nu competiţia, studiul naturii, lucrul manual. În origami el a văzut una din căile de a-şi pune în practică teoria. Mai apoi concepţiile lui au fost preluate şi de către pedagogii japonezi.

Dezvoltarea artei origami în epoca modernă în Occident a început în anul 1945, prin studiile efectuate de Gershon Legman, la început în America, iar mai apoi în Franţa. Legman l-a contactat pe maestrul japonez Akira Yoshizawa precum şi alţi practicanţi de origami, cum ar fi cei aparţinând Ligii Montoya din Argentina, astfel încurajând dezvoltarea acestei arte în Occident. În anul 1956, magicianul englez Robert Harbin a inclus în volumul “Hârtia magică” modele de origami realizate de Legman. Un alt pionier al artei origami este şi Lillian Oppenheimer, cea care a fondat, în anul 1958, Centrul Origami din New York, iar mai apoi Centrul Origami American.

Robert Harbin a pus bazele unui terminologii specifice, mai târziu combinată cu reprezentarea prin linii punctate a lui Akira Yoshizawa, toate aceste fiind publicate de Samuel Randlett în anul 1961. Simbolurile standard adoptate fac din origami o artă independentă, care nu ţine seama de barierele dintre civilizaţii şi se dovedeşte un minunat mijloc de comunicare între oameni.

Plierea hârtiei a devenit celebră şi în rândul copiilor englezi din timpul perioadei Victoriene, dovadă fiind două ilustraţii ale lui John Tenniel, făcute pentru povestea “Through the Looking Glass” (“Prin oglindă”) de Lewis Carroll, publicată în anul 1872. Acestea erau două pălării realizate din hârtie. Societatea Britanică de Origami, fondată în anul 1967, este una dintre centrele de origami din Occident a cărui influenţă şi recunoaştere este acceptată pe întreg globul.

Azi, maeştrii origami pot fi găsiţi în multe ţări, iar noile tehnici şi modele pe care aceştia le inventează stau la baza unor modele origami remarcabile. Astfel dacă în trecut a realiza din hârtie o insectă cu corpul segmentat şi multe picioare era dificil, azi se realizează insecte care să aparţină unor anumite specii, cu o anatomie corectă. Pe lângă multe alte tehnici de pliere a hârtiei, este de amintit cea inventată de Akira Yoshizawa, numită “plierea la umed”, în care modelele origami sunt realizate dintr-o hârtie groasă umezită. Această tehnică îi dă posibilitatea artistului origami să incrusteze pe suprafaţa hârtiei diferite motive.

În România, arta plierii hârtiei este încă considerată a face parte doar din segmentul disciplinelor pedagogice care dezvoltă îndemânarea, uitându-se, poate din ignoranţă, de latura spirituală pe care această artă o are în ţara ei de origine, Japonia. Cu toate acestea există profesori, care propagă acest spirit, precum doamna profesoară Isabela Neamţu din Arad, care în activitate ei profesională încearcă nu numai cultivarea îndemânării elevilor ei ci şi introducerea lor în acel plan spiritual de care dispun artele tradiţionale japoneze, prin predarea artei origami.

Obiectul din hârtie, spre deosebire de cel din piatră, este perisabil. El nu poate sluji eternităţii. Viaţa hârtiei cu forma ce o îmbracă este pasageră, creează doar un moment de bucurie estetică, dincolo de care se păstrează doar memoria esenţelor. Aşadar, ceea ce pierde în durată arta plierii hârtiei câştigă în acuitatea trăirii estetice.

[aldonza]

Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua preţioasă lichidă” — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.
Istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Chá jīng, Cartea sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber şi sare.
Maestrul Eisai
Extinde
Maestrul Eisai

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.
Maestrul Dogen
Extinde
Maestrul Dogen

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătaţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.
Maestrul Murata Juko
Extinde
Maestrul Murata Juko

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.
Marele Maestru Rikyu
Extinde
Marele Maestru Rikyu

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aşa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.
[modifică]

Introducere în ceremonia ceaiului
Ceremonia ceaiului sfârşitul secolului al XIX
Extinde
Ceremonia ceaiului sfârşitul secolului al XIX

Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificaţia de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deşi tradus exact înseamnă, de fapt, apă fierbinte pentru ceai.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meştesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.
[modifică]

Ritualul
Pregătire pentru ceremonia ceaiului, Toshikata, 1905
Extinde
Pregătire pentru ceremonia ceaiului, Toshikata, 1905

Calea ceaiului se numeşte sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de şcoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Frunzuliţele din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor (kimono, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.
[modifică]

Esenţa ceremoniei ceaiului
Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)
Extinde
Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)

Esenţa ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a fost începută de călugării budişti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie concepută de călugari într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care însoţesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţă, în faţa căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestualitate precisă şi apoi o golesc prin înghiţituri mici şi rare. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu degetele. Tradiţia cere ca invitaţii să adreseze gazdei complimente şi întrebări, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a ceremonialului propriu-zis, şi de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri:

* Chanoyu (metoda antică),
* Sencha-do (metoda modernă),
* Misonodoma (metoda pentru occidentali)
* Riakubon (metoda pentru exterior).



Baza spirituală a ceremoniei

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică:

* esteticul,
* disciplina şi
* interacţinea socială.

Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumuseţea locului de desfăşurare, gustul desertului oferit de gazdă şi al ceaiului în sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială, cu toate că este posibil de a savura în linişte, singur, o ceaşcă de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic şi disciplină nu şi-ar mai avea rostul.

Dacă esteticul, disciplina şi interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale chanoyu, putând fi percepute chiar de un observator neiniţiat, ceremonia ceaiului în sine reprezintă un filon spiritual ce fuzionează cu arta. Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina şi de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o înţelegere adevărată a ceremoniei ceaiului.
[modifică]

Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească, departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune, de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în deplină armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a momentului şi spre nimic altceva.

Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt pricipiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple: 和敬清寂

* Armonie (wa 和)
* Respect (kei 敬)
* Puritate (sei 精)
* Linişte (jaku 寂)

Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane şi obiecte. Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul şi implicit mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei este liniştea, ca practică a meditaţiei. Liniştea ajută la concentrarea atenţiei spre ceea ce se întâmplă.

Respectul are o deosebită importanţă: respectul faţă de o regulă, respectul faţă de instrumentele ceremoniei, respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de sine.

Puritatea se referă la atât la puritatea interioară cât şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară, puritate raportată la starea corporală şi spirituală.

Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate, duc implicit la Linişte.
[modifică]

Reguli de bază
Ceaiul preparat
Extinde
Ceaiul preparat

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. El însuşi afirma că era dispus să devină discipolul celui care ar putea să îndeplinească în chip desăvârşit aceste sarcini aparent triviale:

1. Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat).
2. Creează senzaţia de răcoare în timpul verii şi de căldură în timpul iernii.
3. Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie.
4. Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor natural.
5. Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
6. Fii pregătit în caz că plouă.
7. Fii respectuos cu oaspeţii tăi.

[aldonza]

CALIGRAFIA JAPONEZĂ



Caligrafia niponă denumită Shodo-"calea scrisului"- este arta de a scrie frumos. Copii învaţă caligrafia în şcolile elementare iar pentru adulţi este un hobby.

Ustensilele necesare pentru a realiza o caligrafie sunt:

* Shitajiki: suport negru, moale din rogojină ce conferă o suprafaţă confortabilă.
* Bunchin: baghetă din metal pentru a fixa hârtia în timpul scrisului.
* Hanshi: hârtie fină specială pentru caligrafie.
*

Fude: pensulă. O pensulă mare pentru scrierea caracterelor principale şi una mai mică pentru screierea numelui artistului şi poate fi folosită de asemenea şi la scrierea caracterelor principale.
* Suzuri: recipient pentru cerneala neagră.
* Sumi: material solid ce trebuie frecat în apa din suzuri pentru a produce cerneala ce trebuie folosită.




Kaisho:
Stilul drept



Gyosho:
Stilul semicursiv



Sosho:
Stilul cursiv

Spre deosebire de literele romane, liniile ce desemnează kanji trebuie trasate într-o anumită ordine şi nu arbitrar. Sunt trei stiluri de a realiza kanji: Kaisho - liniile sunt trasate una după alta, acest stil folosindu-se rar; Gyosho fiind stilul semicursiv; Sosho - stilul cursiv. Ultimele două stiluri sunt mai puţin citeţe, fiind realizate din câteva linii trasate repede.

GRĂDINILE JAPONEZE



Aranjarea grădinilor este o artă tradiţională japoneză importantă ce dăinuie de multe veacuri. Peisajele grădinilor tradiţionale japoneze pot fi categorisite în trei tipuri: Tsukiyama (grădini de deal), Karesansui (grădini uscate) şi Chaniwa (grădini pentru ceainării).



Grădinile Tsukiyama



Lacuri mici artificiale, ape care curg, dealuri, pietre, copaci, flori, poduri şi cărări sunt folosite pentru a crea o reproducere în miniatură a unei privelişti naturale. Numele Tsukiyama se referă la crearea artificială a dealurilor.



Grădinile Tsukiyama variază în funcţie de mărime şi de felul în care sunt privite. Grădinile mici sunt de obicei admirate dintr-un singur loc, de exemplu din veranda unui templu, pe când, grădinile întinse pot fi admirate prin plimbarea făcută pe cărările grădinii.



=========================================================================

Grădinile Karesansui



Grădinile Karesansui reproduc privelişti naturale într-un mod mai abstract prin folosirea pietrelor, pietrişului, nisipului şi câteodată câteva petice de muşchi. Aceste grădini sunt puternic influienţate de Buddhismul Zen şi sunt folosite pentru meditaţie.









=========================================================================

Grădinile Chaniwa




Aceste grădini sunt construite pentru ceremonia ceaiului. În componenţa acestor grădini intră şi ceainăria (clădirea unde se ţine ceremonia ceaiului) şi sunt aranjate foarte simple conform conceptelor sado (ceremonia ceaiului).

Grădinile Chaniwa conţin pietre răzleţe ce constituie o cărare spre ceainărie, precum şi felinare din piatră şi bazine din piatră (tsukubai) ce conţin apă unde invitaţii se purifică înainte să participe la ceremonie.