Buna! Sunt relativ noua pe aici desi mi-am mai bagat nasul pe aici. :D
Nu am pus nimic la nou veniti pentru ca abia am inceput liceul si ma simt asa rau,incat mi-e cam greu sa fiu vesela.Doar ca sa lamuresc putin...
Nu sunt o fana Twilight,sau cel putin nu una inraita.Am citit cartile si am vazut primele doua filme,fortata intr-un fel de imprejurari.
Eram intr-o zi pe un scaun si ma uitam.Brusc mi-au venit niste idei in minte am luat o foaie de hartie si am inceput sa scriu.Cand am recitit foaia primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost,Jasper! Erau atat de asemanatori, pana si felul in care mi-as fi dorit sa arate.Inca traiesc cu impresia ca Jasper si Rose,personajele mele preferate,sunt singurii vampiri adevarati din acea famile.Adica ok,fi cat pe uman posibil dar nu fi om,altfel de ce te mai numesti vampir?
Ca sa ma leg si de titlu:Jasper’s Decode-Armura,decode inseamna a descifra, a decodifica.Semnificatia o veti afla citind AM lasat cuvantul in engleza pentru ca nu am gasit un sinonim in romana care sa imi placa.


Disclaimer: Personajele/intamplarile create de Stephanie Meyer, din seria Twilight, nu imi apartin si nici nu incerc sa profit de pe urma lor.


ARMURA – Jasper’s decode


Capitolul unu- Miraje de iarna


Cum as putea incepe a da forma unor ganduri care m-ar arunca si mai adanc in nebunie? Si totusi, de ce as inerca sa ma mint cand ma intorc ca sa ma asigur ca am lasat urme in zapada? Am expirat profound ca sa fiu sigura ca inca mai respir, urmarind aburul alb care se topea in aer. M-am aplecat luand putina zapada dupa care am strans pumnul. In timp ce numaram in gand, chiar inainte sa ajung la patruzeci, mi-am dezlipit degetele. Trebuia sa imi fi dat seama pana acum, caci nu am simtit firele de apa strecurandu-se deasupra palmei mele. Mi-am sters urmele albe deasupra hainei in aelasi timp silindu-ma sa ma concentrez pe un singur cuvat… caldura,caldura… Din cauza frigului, da frigul a fost cel care a facut ca zapada sa nu se topeasca. M-am uitat cateva clipe la mainile mele, ma intrista parca si mai mult faptul ca nu aveam manusi, facea ca totul sa se afunde si mai mult in ridicol. Eram imbracata cu, eram cu, si…nu stiu. M-am oprit cateva secunde in fata unei vitrine si,am aflat, tragand usor de paltonul negru care imi ajungea pana la genunchi. Mi-am trecut usor degetele deasupra fetei facand doi pasi inainte. Daca nu mi s-ar fi intamplat toate acele lucruri ciudate astazi cu siguranta as fi intrat in panica, sau poate ca eu intotdeauna am fost atat de calma. Pentru o clipa am avut senzatia ca pielea mea era verde, limpede ca lumina stravezie a lunii, scaldata intr-o nuanta stinsa de albastru.

-Vitrina este de vina.

Am simtit cat de tare imi tremura vocea. Nu putea fi adevarat. Incercam sa reduc problema la dimensiuni cu care puteam lucra. Sunt obosita, a fost singurul argument care mi-a readus bataia inimi la normal. Bataia…Constientizam importanta folosirii ultimei farame de ratiune care a ramas in mine. Am continuat sa merg, cu pasi mici, mai calculati parca decat inainte. O senzatie ciudata mi-a cuprins intregul corp, ca o rafala de vant care imi apasa cu putere pieptul.

Pentru o clipa lumina mi-a incetosat privirea , era o pana alba spintecand vazduhul in zbor. Am sperat ca imi voi mentine echilibrul cat sa pot face cativa pasi, ca sa nu ma prabusesc chiar pe marginea strazii. Dar eram aproape inconstienta, doar amorteala din picioare ma facea sa imi aud propiile ganduri. Ultimul lucru pe care mi-l ainteam clar era drumul varuit cenusiu luminat de felinare aflate la o distanta mare unul de altul. Nu mai auzeam vuietul vantului care turbat, imi striga numele. N-am ascultat. Mi s-a facut frica fara sa stiu de ce si am simtit patura moale dup ace am alunecat pe un strat de gheata. Eram trista, fulgii mici de caifea cadeau pe fata mea farasa se topeasca, poate aveau sa ma acopere intru-totul. Incepeam sa ma trezesc, sau cel putin asa speram.Ma concentram asupra lucrurilor simple.Astazi eram in… luna…ziua…Trei ori trei fac noua, Washington e capitala Americii, e destul de murdar pe jos asa ca, probabil inca eram in Romania. Cred ca e destul…Ceeace mi se parea curios era faptul ca eram pe punctul de a face o mare nebunie. Inca ma durea capul si abia atunci am simtit picaturilede apa alunecatnd usor pe fruntea mea. Transpiram… si era cel mai inficsator lucru care mi-a fost dat sa traiesc vrodata. Nu imi era cald, de fapt, in acel moment trmuram ca o nebuna. Poate ca…nu mai era nici o diferenta intre caldura si frig. Ceeace simteam nu mai era adevarat din nici un punct de vedere. Nu era nici un mod in care puteam fi cinstita cu mine insumi. Cine stie, poate ca nici nu mai sunt vie. “Vorbesti prostii�…Poate. Oricum ai venit cam tarziu, am cam luat-o la vale de mult timp. “Inceteaza, esti vie.� In plus, de ce ai spus prostii? Trebuie sa fim in mod constant constienti desosirea, in cele din urma, a mortii. “Esti absurda.�

Ei bine, nu ma saturam niciodata. Adica sa ma contrazic singura era una din pitinelle realizari cu care ma puteam lauda. Uneori, apeland la cea de-a doua voce, ei bine, de fiecare data cand aveam nevoie sa fiu rationala, de fiecare data cand aveam nevoie sa iau o decizie importanta apelam la vocile din capul meu ca sa ma linistesc. “Ok, ai inceput sa intreci masura.� Poate, daca asta e singura cale care ma poate tine in reaitate, atunci fie. Mi-am dat jos caciula. Capul incetase sa mai vibreze. Am tusit, am tusit inainte sa ma sufoc. Ma simteam trasa pe sfoare de acea vreme suparatoare. In sfarsit puteam respira in voie, si chair am descis ochii, surprinzand stelele rotitoare sclipind pe cerul de carbune. Aveam inima stransa, dar ardeam de curiozitate vazand luna, lucioasa ca o caisa coapta, sagetand vazduhul cu sulite de marmura.

Nu ar fi trebuit sa fie normal… eram in mijlocul iernii iar eu… Nu mai aveau acelasi sens cuvintele. Cald, rece… Eram intr-un tricou , cu munti de zapada in jurul meu iar eu eram calda, sau chiar asa ar fi trebuit? Poate ca eram la fel de rece ca si gerul din jurul meu. M-am ridicat apoi cu greu in capul oaselor, de la pamant. Oricat de mult ar fi tiat ratiunea, oricat de mult si-ar fi accelerat inima bataile, eu nu aveam de gand sa imi dau jos restul hainelor, sau cizmele. Si cand te gandesti ca ea era cea care ar fi trebuit sa fie rationala. Dupa un timp, am inceput sa nu le mai ascult, am inceput sa ma uit in jur. A fost de ajuns o privire ca sa-mi dau seama ca aceasta nu era lumea in care ar fi trebuit sa fiu. Am simtit o durere brusca in stomac, un strigat imi inunda urechile iar lumea se auzea ca prin vata. M-am impiedi at atunci cand am facut primul pas si am reusit sa nu ranesc intinzand mainile la spate, sprijinindu-ma de un fel de perete. Nu am avut timp sa stau pe ganduri. Totulo s-a petrecut cu o iuteala de fulger. Am murmurat cuvintele care au fost ca o viziune si am incercat sa evidentiez fiecare detaliu al imaginii pe care tocmai am vazut-o. O canapea lunga, maronie, o masuta de cafea pe care se aflau niste carti si un ceas electirc micut.

-Ridicol… am soptit apropiindu-ma de batarnica care parca inghetase cand isi arunca privirea asupra mea.

-Maica, esti bine?

As fi raspuns cu un “da� daca, daca as fi fost sigura ca aerul pierdut s-ar fi intors pentru a-mi umple plamanii.

- E cat, cat e ceasul?

-E aproape doua maica. Da nu vrei sa te duc la un spital?

-Nu multumesc, dar as fi foarte recunoscataoare daca ati putea sa imi spuneti…

Cifrele se conturau in mintea mea, de parca ar fi fost o lumina care palpaia slab, apoi din ce in ce mai vizibil. Numarul douazeci si doi. Era o cladire inalta, cuprinsa parca de bezna. Acum insa nu ma gandesc decat la usa pe care am deschis-o larg. Nu era foarte intuneric, iar ochii mei somnorosi distingeau om lumina firava. O scara ingusta urca in spirala pe peretele gros al cladirii. Am inceput sa urc prudent, tiptil. O alta usa, un alt numar rupt din viziunea mea, un opt stralucitor lucid la cativa centimetrii distanta de clanta. Am apasat usor pe aceasta stapanita de teama ca ar putea fi inchisa. Sudoarea imi curgea pe fata, era o liniste infioratoare. Si am reusit sa imi adun ultimele vorbe.

- Dincolo de toate problemele.

Nu ar fi fost normal pentru nimeni sa isi petreaca noapte int-un loc pe care nu il cunostea. Dar era singurul lucru pe care il aveam iar eu nu puteam sa dorm pe strada. Usa scartai usor, facandu-ma sa trag cu ochiul de dupa coltul intrarii. Imi venea sa stau asa la nesarsi, am oftat, am facut cinci pasi mai mult saltati ajungand int-o camera ce parea a fi sufrageria. M –am aruncat asupra canapelei de piele si am inchis ochii.

Camera se invartea cu mine. Sunetul ascutit parea sa stirge: “Haide, trezeste-te! N-avem timp de povesti.� M-am spijinit intr-o mana si cu cealalta palma am apasat buton de alarma al ceasului de deasupra patului meu, oprindu-l. Am luat obiectul in mana dupa care l-am pus la loc.

-Ce om normal pune alarma la ora patru?

Si chiar inainte sa ma asez cat de cat comod din nou, am surpins un usor clinchet, banuind ca a fost chiar cheia ce se invartea in broasca. Pentru o clipa, dupa ce mi s-a oprit respiratia, am realizat ca acea persoana se apropia cu pasi marunti de mine.


Ce sa mai spun?Lasati aici toate parerile si comenatrile...




Deci am observat ca nu pot posta de mai multe ori chiar daca sunt in zile diferite.... :unsure:
Am dat un edit atunci. :lol:
Aici aveti capitolul doi!Sper sa va placa.





Capitolul 2-Mania

Mintea umana este un labirint nesfarsit de imagini,amintiri, ganduri si sentimente. Ei bine, poate nesfarsit nu e chiar cuvantul potrivit, cel putin in lumea mea, totul este limitat. Nimic nu este ceeace pare a fi, de exemplu ora de engleza e mult mai plictisitoare decat va imaginati.

La ultima mea afirmatie Edward se intoarce si imi zambeste smechereste… asta de parca “mi-ar fi citit gandurile�. De fapt incepusem sa ma obijnuiesc cu asta, in ultimul timp se plimba destul de des prin mintea mea. Cred ca atunci cand mi-am iesit prima data din minti, gata sa ii dau foc, a fost destul de calm.

Am ramas nemiscat cateva clipe doar pentru a-i analiza trasaturile fetei. Nu era nimic adevarat la chipul lui, parea intru-totul mitologic. S-a intors brusc, jicnit poate de “afirmatia� mea, asa ca am gandit un “imi pare rau� si am continuat sa fac ceeace imi ocupa timpul de vreo juma de ora. Adica nimic.

Profa se plimba de colo-colo ca o nebuna. Nu stiu daca purta o conversatie, eram mult prea ocupat pe concentrarea asupra versurilor melodiei care imi infunda urechile, nu puteam fi atent si la ea…

“We are alive, for a moment, one second in this great abiss of time…�

Brusc, un obiect maroniu se tranti cu putere de banca mea. Am apucat sa il vad pe Edward ducandu-si mana la gura, incercand sa-si opreasca un val de rasete, inainte sa imi arunc i-phonul in pupitru si sa ma ridic in picioare. Ma uitam cu coada ochiului la agenda de pe banca mea.

-Please answer the question!( Te rog raspunde la intrebare!)

Tonul pe care il folosea ma enerva la culme, abia ma putem abtine sa nu ii arat zambetul meu cel mai sincer…Sper ca te destrezi acolo, Ed. Dupa cateva clipe de liniste am murmurat ceva ce probabil nimeni nu a inteles caci intreaga clasa a izbucnit intr-un ras isteric.

-I don’t understan what are you talking about.( Nu inteleg despre ce vorbiti.)am repetat eu mai clar dar greseala era deja facuta.

-Quiet! Quiet! The mobile, know! ( Liniste! Liniste! Mobilul, acum.)

Era sa o patesc si mai rau, abia imi puteam alunga din cap gandul profesoara latra atunci cand vorbea. Imi era greu sa gasesc termenul de comparatie potrivit. Oricum, glas de om normal nu era. I l-am intins fara tragere de inima, probabil gandindu-se ca asa isi arata superioritatea fata de mine, confiscandu-mi telefonul. Dupa ce m-am asezat si am inchis ochii, i-am ascultat pasii apasati, tarsaitul scaunului tras mai aproape de tabla, filele albe trase cu atata brutalitate de parca ar fi fost gata sa se rupa si din nou glasul ei:

- I hope you are pround of yourself. You’ve got a four.(Sper ca esti mandru de tine.Ai primit un patru.)

Ei bine, abia acum am trait pe pielea mea notiunea de ingetare in timp. Parca respiratiile tuturor s-ar fi oprit brusc. De parca nu ar fi fost evident…Un Cullen luand o nota mai mica de zece. Probabil maine va aparea la ziar. Ei, poate nici chiar asa dar… Avea si ea dreptate intr-un fel….trebuia sa fiu mandru, tocmai murdarisem si reputatia fratilor mei. Abia asteptam reactia celorlati profesori. Ar fi fost urat din partea mea sa nu recunosc ca emotiile transmise de ea la vederea zambeului victorios de pe fata mea imi gadilau orgoliul. Oricum, putin imi pasa. Daca ar fi fost din partea oricarui alt profesor ar fi contat cat de cat. Dar ea mi-a fost antipatica din prima clipa in care am vazut-o. Adica ieri. ceeace transmitea ea depasea cu greu varsta emotionla de doisprezece-treisprezece ani. O usoara fustrare adusa de salariul ce era sub asteptari, mici palpitatii aduse de romanul telenovelistic pe care il citea…Acum, sincer, ce om normal ar citi o carte care se numeste “Pretul dragostei uitate�? Acum, serios va rog, unde ajunge ,lumea asta?

Incepusem sa ma gandesc la parul ei blond, la hainele ei roz, la tocurile ei si…Pe toate cartile de bun gust din lume, Emmet avea dreptate. Cu cat ma uitam mai mult la ea cu atat imi aminteam mai mult de Hannah Montanna. Deodata, micutul meu fratior rase atat de zgomotos atragand atentia tuturor. Profesoara il ridica in picioare. Bineinteles, el ii arunca unul din acele zambete “stiu- ca- nu- imi- poti- rezista� si scapa doar cu o avertizare. A zecea daca tin eu bine minte. Dupa un ev de chinuri, se auzi in sfarsit si clopotelul, Muzica pentru urechile mele! Am zbughit-o imediat pe hol. Ed veni parca topaind spre mine cu mainile ridicate spre cer, spunand niste ciudatenii care ma enervau si mai mult.

-Hey man, where is the love?(Hei omule, unde e dragostea?)

Eram sigur ca asta ar fi fost rolul lui Emmet, si inca speram ca ma pot preface ca nu l-am vazut si sa o iau la fuga spre sala de mese.

-Sti ca mie imi poti spune tot, nu?

-Da, tu esti cea mai buna prietena a mea, i-am spus luandu-i mana de pe umarul meu.

-La naiba ,Jazz, esti un ciudat chiar si pentru standardele noastre.

- Da , Eddie, sti ceva? Scu- tes-te- ma!

-Bine, bine, cum spui tu. Javre nenorocite! Murmura el lipindu-si limba de dinti. Firar, treaba asta nu imi miroase a bine. Ar fi trebuit sa fim mai vigilenti.

Aaa, probabil ca vorbea despre seara trecuta. Imi mai scapa uneori gandul spre acel eveniment dar nu stiu de ce vorbea la plural. Era ceva ce ma viza doar pe mine.

-Stii, am raspuns intr-un final. Ar fi dragut ca din cand in cand sa o lasi mai moale, adica nu e necesar sa o faci tot timpul.

S-a uitat la mine de parca nu ar fi stiut despre ce e vorba. Imi venea sa ii bat bine, dar am lasat repede aces gand, si nu pentru ca as fi avut ceva de pierdut. Doar ca asteptam cu nerabdare replica lui. In ultimul timp, castigand mai multa experienta cu, ahem, infranarea dorintei de a sari la gatul oamenilor, am devenit…Termenul de “mai apropiati nu e cel mai potrivit�, am devenit ca orice baieti frati de varsta noastra, da, punandu-l la socoteala si pe brunet. Suntem trei Emmeti zglobii si cu ochii albasti. Doar ca Emm ii are negri, iar Ed albastrii…bine,lentilele au aceste culori.

-Te inseli, e la fel de important ca si respiratul.

-Da, doar ca tu nu respiri.

-Bine, nu e necesar sa o fac tot timpul. Doar ca e distractiv, aici sprancenele mele s-au arcuit putin.Esti ciudat, inteligent de interesant. Imi palce sa pur si simplu felul in care gandestri.

Ei, fratorul meu mic de-o varsta cu mine…intotdeauna stie ce sa spuna ca sa strice totul. Prin tot discursul lui dragut de sus vrea sa spuna: “Hei, doar imi place sa ma joc cu mintea voastra.�

-Bine, dar ajunge. Nu am fata de roman.

-Nu te mai isteriza atata, daca mi-ai spune tu nu ar mai fi nevoie de alte smecherii.

Tocmai aici era problema, preferam sa imi citeasca gandurile decat sa ii vorbesc, lui sau orcarui altcineva. Uneori devenea atat de… coplesitor. Miscarile potrivite la locul potrivit…Incercam sa imi imaginez spatiul prfect. Eram din ce in ce mai jos. Pentru mine, chiar daca lucrurile aratau bine in curand aveau sa ma doboare. Chair daca ei arata incredere, toata lumea stie unde ma indrept, si ma indrept in jos. Cand spun ca suntem speciali, noi doar le luminam vietile plictisitoare, suntem ca niste intermediari intre lucrurile care ii dezgusta si lucrurile care le plac, suntem singurii care le ies in evidenta din oceanul de fete.

-Jazz, calmeaza-te!

-Bine, nu a fost cine stie ce, i-am rezolvat usor, am inceput sa ii povestesc. Era foarte intuneric, era mai mult decat noaptea, erau inconjurati de o umbra ciudata.Erau vreo trei, acoperiti cu par negru, tepos, ochii lor pareau de ceara.Doi dintre ei, cei mai inalti, m-au starns cu putere fiecare de o mana, seful lor cred, s-a repezit spre mine pimind un picior in gura.

Incercam sa pa relaxez pe masura ce cuvintele se loveau unele de celelate. Parca incepea sa imi para rau cand am realizat ca totul se va termina in curand.Felul in care ma privea, de parca ceea ce ii spuneam ar fi fost un lucru important, doar pentru ca il spuneam eu. Am trecut repede de partea cu urmarirea prin padure, cand i-am prins pe doi lovindu-l pe fiecare in piept si aruncandu-i in cate un copac ce imediat se daramna.Cand s-au ridicat au sarit spre mine dezvaluiindu-si ghearele ce pareau facute din otel. Ei si ce? Eu aveam coltii. Am ajuns pe spatele unuia dintre ei si mi-am infipt dintii in gatul lui retezandu-l intr-o secunda. Seful lor, judecand dupa panza rosie care o avea in jurul incheieturii, a sfarsit tot cu beregata sfasiata. Cand l-am ajuns din urma si pe al trei-lea s-a tarntit brusc la pamant si nu s-a miscat cateva minute, parea ca nici nu mai respira si…

-Si…spuse Edward plimbandu-si degetul de-alungul sirurilor de dulapuri.

-Si a fost foarte ciudat.Cand m-am apropiat de el a ridicat palma si a aratat “degetul�.

-Teribil, murmura satenul abia stapanindu-si rasul. Adorabil! Apoi…

-A inceput sa se zgarie pe gat. Nu te mai uita asa la mine, nu am fost atat de disperat. L-am lasat in viata.

Edward isi impreuna palmele sprijinindu-si capul in varful degetelor, in acel fel aratand de parca tocmai acum incepea sa proceseze intreaga informatie. Zambetul lui prinse un conur puternic si parea ca se gandeste la ceva ce nu ar fi trebuit sa o faca.. Sigur, nu trebuie sa fii geniu ca sa iti dai seama ca isi imagina ce ar fi facut in locul meu. Brusc, zambetul ii disparu intunecandu-si fata si abia atunci se hoatari sa vorbeasca.

-Nu au fost nenorocitii din LaPush.

-Sti ca pe unul am spus ca la-m lasat in viata. Ei bine,nu prea am avut de ales. A disparut, pur si simplu a disparut, fara fum, fara artificii. Nu puteau fi cei din rezervatie, doar daca nu s-au apucat de magie. In plus nu pareau a fi protectori ci… monstrii.

M-am despartit de Edward la mult timp dup ace se sunase, mergand incet catre ora de franceza. Cand s-a terminat ora am fugit in masina si am dat drumul la muzica. Faptul ca Edward isi lasa masina deschisa mi se parea deodata un lucru genial. Am ramas acolo pana cand s-au terminat toate cursurile. Am privit cheile invartindu-se de doua ori in contact. Mainile lui trasera cu putere de volan punand in miscare masina, cu o viteza mai mica decat cea obijnuita.

-Asa o sa avem mai mult timp de vorbit.raspunse el la afirmatia mea.

Am sat drumul la radio si mi-am fixat privirea in oglinda cea mica.de mult nu mai verficasem felul in care arat. Nu stiam daca ar trebui sa ma bucur de faptul ca anii nu mi-au schimbat infatisarea.

-Ce-a fost faza de azi? Asadar, acum esti si impotriva scolii?

-N-nu, nu tocmai, m-am balbait, uimit de faptul ca a aflat de intamplarea de la ora de franceza. Nu sunt impotriva scopului si subiectului lor, dar… Hmmm. Doar ca nu imi plac toate regulile si interdictiile lor, urasc sa mi se tot arunce in fata “Sa nu, sa nu…� Suna atat de negativist.

Edward imi arunca un zambet ironic dar nu rosti nici o vorba, ci continua sa mearga. Nu am ajuns prea departe cand am sarit la bratul lui si am exclamat:

-Ai luat-o pe drumul gresit! Nu te face ca n-ai vazut indicatorul. Spunea ca drumul bun e celelat.

-Intr-adevar? raspunse satenul cu nepasare. Dar mie nu imi place ca un amarat de indicator sa imi spuna ce sa fac. “Ia-o pe acolo, dincolo nu e bine…�Suna atat de negativist! De ce sa nu ii dam si celuilalt drum o sansa?

Nu era nevoie sa spuna mai mult, pentru ca am priceput lectia si oricum e in natura lui sa faca pe desteptul. A intors masina si in cateva secunde mergeam pe unde trebuia. Totul avea sa nu fie bine, oricat timp ar fi trecut nu as fi putut indrepta lucrurile. Era o manie de-a mea, sa le fac gresit pe toate.

“Totul a inceput acum cateva luni cand am auzit o discutie intre doua persoane. Una dintre ele se intreba daca un om care stie doua limbi gandeste in cea materna sau in cea invatata. Abia atunci mi-a picat si mie fisa. Sa gandesti intr-o alta limba. Deci chiar si cu puterea lui Eddie, degeaba citeste el mintile daca nu intelege cuvintele. Am cautat pe google si am dat pe primul lucru care a aparut pe pagina: limba romana.Din pacate Ed era pe fregventa si a inceput sa invete odata cu mine. “

Ceeace am scris mai sus este un fragment din capitolul 3.Aici explica de ce am scris in engleza replicile si am pus traducerea in paranteza.Mie nu imi place cand vad in carti replici ca:

“-Ce faci? spuse el in engleza.�

Adica sunt in America deci vorbesc engleza!

Sper ca v-am lamurit.